21 iunie 2012
6 iunie 2012
26 mai 2012
Mesaje de întelepciune
ADEVARUL SI BINELE
Adevarul nu poate fiinta fara bine, nici binele fara adevar, nici amandoua fara roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiasca cu care se pecetluieste tot lucrul si toata fiinta, din toate lumile.
Pana ce nu se deschide toata pecetea, nu este cu putinta a intelege nici o faptura si nici o fiinta, de la cea mai mica la cea mai mare.
Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decat a treia parte din pecetea cea tainica. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul.
Ingrijeste-te neincetat de curatia inimii, ca sa ti se deschida pecetea oricarei taine din lume. Caci adevarul oricarui lucru este ca si oglinda care niciodata nu se incetoseaza si in care omul isi poate vedea furmusetea cea cereasca.
IZBANDA DEPLINA A BINELUI
Toate morile macina in folosul lui Dumnezeu. Pacatul, dintr-o parte trezeste facerea de bine in cealalta parte. De o parte furtul ascuns, de cealalta, jertifirea deplina. Intr-o parte inchipuirea bolnavicioasa, in cealalta patrunderea dumnezeiasca. Dumnezeu nu face din rau bine, ci prin raul trezit scoala binele adormit. Nu poti savarsi nici un rau care sa nu deschida ochii, fie pe ai tai, fie pe ai altora, pentru binele potrivit masurii lor. Cum drama acestei lumi a inceput cu pacatul si cuminaintea oricarui bine merge raul, inseamna ca drama lumii se va sfarsi cu bine. Cand raul va arunca si cea din urma carte (de joc), binele va tine inca o carte in maini. Binele va aduna tot castigul, iar raul va ramane gol si dator.
SUFLETUL NU STIE DE OBOSEALA
- Da-mi odihna trupului!
Dupa o dreapta intelegere, aceasta inseamna: da-mi somnul!
- Da-mi odihna sufletului!
Dupa o dreapta intelegere, aceasta inseamna: da-mi-L pe Dumnezeu! Vrednic de ras este chiar si gandul ca sufletul, care ii imprumuta trupului din puterea sa, poate obosi asa de repede precum trupul si are nevoie sa se odihneasca asa de mult.
Noaptea, sufletul lucreaza ca si ziua; noaptea, el rezuma si-si mistuie lectia sa de peste zi. Noaptea, sufletul isi rosteste asupra omului infricosata sa judecata pentru toata lucrarea din ziua ce a trecut.
Pustnicii din Sfantul Munte, si indeobste pustnicii din Rasarit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea si-o petrec in cugetare si rugaciune. Acest lucru este de capatai pentru sufletul lor. In linistea si-n intunericul noptii, cand inceteaza lucrarea simturilor, sufletul lucreaza nestingherit si mai cu spor.Dar si ziua, prin somn si rugaciune, lucrarea simturilor omului este marginita, ceea ce ajuta iarasi la lucrarea mai libera si mai vioaie a sufletului.
Neintrerupta partasie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevazuta si nematerialnica face, de buna seama, ca si visele sale sa se deosebeasca de cele ale oamenilor trupesti.
Marii rugatori cunosc din cercare ca sufletul nu oboseste.
Iar oamenii care nu au invatat sau care s-au dezobisnuit sa stea in partasie cu Dumnezeu, prin cugetare si rugaciune, vorbesc neicetat despre "oboseala sufleteasca". Insa acea "oboseala sufleteasca" a lor nu este nimic altceva decat tirania hiperactivitatii simturilor asupra sufletului nelucrator si ingradit.
SUFLETELE TARI
Nu ajunge ca omul sa aibe numai taria vointei, nici numai taria simtirii, nici numai taria cugetarii. Nici toate acestea impreuna nu sunt de ajuns, fara un tel luminat.
La ce-i folosesc atletului iuteala picioarelor si taria plamanilor, daca de teama lui toti il ocolesc si nimeni nu-i vrea ajutorul?
Invesmantate in bezna noptii, toate stihiile puternice si involburate ale naturii il umplu pe calator de frica; dar cand sunt luminate si soarele diminetii, calatorul se imprieteneste cu ele.
Asemenea sunt si asa-zisele suflete tari. Imbracate in intunericul iubirii de sine si al desertaciunii, ele ajung de temut pentru oameni si natura din jur. Invesmantate insa in lumina dumnezeiasca, ele se fac izvor de bucurie pentru toti cei din jur.
Grindina este mai tare decat ploaia; cu toate acestea, grindina nu are nici un prieten pe pamant.
SUFLETUL VEDE
Ochii nostri, prin ei insisi, vad atat cat vad si ochelarii nostri. Urechile noastre, prin ele insele, aud tot atat cat aude si receptorul metalic. Limba nostra, prin ea insasi, vorbeste tot atat de lamurit pe cat si limba clopotului. De aceea, ce vede sufletul nostru vad si ochii nostri. De aceea, ce aude sufletul nostru aud si urechile noastre. De aceea - pentru ca sufletul poarta intelegerea si limba vorbeste cu inteles. Daca ochii nostri ar fi ca lacul, fara suflet, ei ar vedea precum vede lacul. Daca urechile noastre ar fi ca pesterile, fara suflet, ele ar auzi tot atat cat aud si pesterile. Daca limba noastra ar fi rasunatoare precum limba fara suflet a clopotului, ea ar vorbi tot atat cat vorbeste si limba clopotului.
TACERE
Despre trei lucruri nu te grabi sa vorbesti: despre Dumnezeu, pana ce nu-ti intaresti credinta in El; despre pacatul altuia, pana ce nu-l cunosti pe al tau; si despre ziua de maine, pana ce nu se lumineaza de ziua.
NU TE MANDRI CU INTELEPCIUNEA
Nu te mandri cu intelepciunea. Nici a altuia, caci nu este a ta. Nici cu a ta, caci daca te mandresti cu ea, inseamna ca nu ai indeajuns. Nici o lampa de gaz nu arde pana ce nu i se pune gaz. Toate lampile pot fi umplute, dar lampa intelepciunii - niciodata.
PEDEAPSA
Cine greseste impotriva lumii fizice este pedepsit material. Cine greseste impotriva lumii morale este pedepsit material si moral. Cine greseste impotriva lumii duhovnicesti este pedepsit material, moral si duhovniceste. Astfel, celui ce arunca praful impotriva vantului, praful i se va intoarce in ochi.
Cel ce jura stramb, va patimi cu inchisoarea si va fi dispretuit de fii sai. Iar cel ce isi bate joc de Dumnezeu si de sfintii Sai ingeri, va fi biciuit cu cele mai ascutite bice, materiale si morale, si-si va incheia viata ori in vreo faradelege, ori in intunecarea mintii.[Cei mai incrancenati atei, precum Maupassant si Nietzsche au sfarsit prin a innebuni]
Singurele lucruri care-l poate izbavi pe om de la pedepsele de neinlaturat pentru gresale sunt pocainta si prihanirea de sine.
ADEVARUL SE DESCOPERA DRAGOSTEI
A cauta adevarul inseamna a cauta obiectul dragostei.
A cauta insa adevarul ca arma sau a cauta adevarul pentru folosirea lui, inseamna a cauta adevarul pentru curvie. Celui ce cauta adevarul astfel, adevarul ii arunca oasele pe care le cauta, dar in fapt se ascunde de el in spatele zidurilor a trei lumi - asculta, suflete, in spatele zidurilor a trei lumi!
ADEVARUL ESTE RUDA CEA MAI APROPIATA
De cauti Adevarul cu dragoste si pentru dragoste, el ti se va arata cu atata stralucire a fetei lui pe cat esti in stare sa rabzi fara sa te arzi. Si-ti va aduce ca zestre tot ce-ti este de trebuinta. Dar tu le vei da pe toate la o parte, deoarece vei simti ca nimic nu-ti trebuie, afara de stralucita si dulcea fata a Adevarului. Si cand, in valtoarea lumii, vei pierde din vedere numai o clipa fata Adevarului, te vei simti trist, chiar si printre cele mai apropiate rude, chiar si printre cei mai buni prieteni - intocmai ca un copil in camera plina cu frati si surori din care lipseste mama! Copilului ii est mai apropiata mama care lipseste decat toti fratii si surorile de fata. La fel vei simti si tu - mai apropiata rudenie iti este Adevarul dincolo de trei lumi, decat fratii si prietenii cu care stai la aceeasi masa.
LAUDA SI DEFAIMAREA
In lumea aceasta suntem ca marfa scoasa la vanzare. Unii negutatori ridica pretul nostru pana la cer, altii il coboara pana la nimic. Intotdeauna lauda sau defaimarea care vin de la oameni impart sufletul nostru in doua: cu o jumatate de suflet ne bucuram de lauda, iar cu cealalta ne intristam; cu o jumatate de suflet ne mahnim din pricina defaimarii, iar cu cealalta ne bucuram - caci simtim in adancurile tainice ale cugetului nostru ca nici lauda si nici defaimarea n-au spus totul despre noi.
Fii cu luare aminte la laude umflate, ca si la defaimarile peste masura, si socoteste-te mai mic decat cele dintai si mai mare decat zic cele din urma - ca sa nu zbori fara aripi, si sa nu te pierzi fara nadejde.
PRIVIRE
"Ochii sunt locul in care se intalnesc sufletele", a spus un intelept. Prin privire, sufletul se adanceste in suflet. Privirea este ca o lampa cu care patrunde in alt suflet pentru a-l cerceta si pentru a-l cunoaste.
Cand cautam la chipul unui orb, zadarnic umblam dupa un loc de intalnire si simtim in acea clipa o taina care ne chinuieste - ca si cum am auzi murmurul raului ce se prabuseste in adanc sub picioarele noastre sau ca si cand am vedea o casa fara ferestre.
Privirea este o sfoara foarte tare, cu care natura il leaga pe om de ea. Omului calauzit de simturi i se infatiseaza toata natura doar in forme. El se opreste la fiecare lucru si mirarea lui cade asupra fiecarei forme. Omul duhovnicesc, insa, topeste cu focul mintii sale toate formele intr-un element de inceput si se mira de acest singur element. Insa si aceasta este numai inceputul duhovniciei.
ALCATUIREA ACESTEI VIETI
Viata aceasta nu ar putea fi inchipuita fara de acestea trei: fericirea, nefericirea si moartea. Putina fericire, putina nefericire si moartea, fac cu putinta aceasta viata. Chimia morala a acestei lumi este mult mai uimitoare decat chimia fizica. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea - ingaduinta lui Dumnezeu, iar moartea - biruinta lui Dumnezeu. Fericirea neintrerupta, fara amestecul nefericirii, ar ajunge sa fie lipsita de culoare si plictisitoare. Nefericrea nesfarsita, fara moarte, ar preschimba aceasta viata intr-un iad fara scapare. In fericire, oamenii nu vor sa-si aminteasca de Dumnezeu; chiar si in nefericire nu vor sa-si aminteasca de Dumnezeu; la moarte, insa, sunt siliti sa o faca.
DESERTACIUNE
Precum ciresul nu aduce rod inainte de a-si scutura floarea, tot asa nici omul nu poate aduce rod duhovnicesc pana cand nu-si scutura desertaciunea trupeasca si impodobirea din afara.
TESUT SI DESIRAT
Daca ziua tesi, iar noaptea desiri, niciodata nu vei ispravi de tesut. Daca peste ziua zidesti, iar noaptea darami, niciodata nu vei ispravi de zidit. Astfel, daca te rogi lui Dumnezeu, si apoi faci cele ce nu sunt placute lui Dumnezeu, niciodata nu-ti vei putea ispravi nici de tesut, nici de zidit sufletul tau.
NU TE INCREDE IN FERICIRE
Cand ai bogatie, cugeta cum sa rabzi cu vrednicie saracia.
Cand esti fericit, cugeta cum sa rabzi cu vrednicie nefericirea.
Cand te lauda oamenii, cugeta cum sa rabzi cu vrednicie defaimarile lor.
Si toata viata ta cugeta cum sa mori cu vrednicie.
COPILUL SI FILOSOFUL
Copilul traieste in anotimpul de acum, filosoful traieste in cel ce va sa vina. O fetiscana rumena atrage cu frumusetea ei si privirea copilului si cea a filosofului. Copilul o priveste si se bucura de ceea ce vede ochiul. Filosoful o cantareste cu gandurile adancite in alt anotimp si, in locul fetiscanei frumoase, vede cu tristete un schelet uscat, in jurul caruia nu se aude zumzetul albinelor de primavara, ci vantul de toamna. Cine ar putea risipi norul de pe fruntea filosofului? Nimic, in afara de intinderea cugetului inapoia tuturor anotimpurilor cunoscute, departe, in anotimpul vesnicei primaveri.
INCREDERE
Increderea valoreaza mai mult decat capitalul, spune negustorul. Increderea in steaua polara valoreaza mai mult decat cunoasterea drumului, spune corabierul.
Cu incredere si tu, pretene, imi intinzi mana, iar eu, oarecum, te conduc. Insa, intr-o clipa, omul poate sa moara, si negustorul sa fie pagubit. Steaua polara poate, intr-o clipa, sa se ascunda in dosul unui nor negru, si corabierul sa se rataceasca. Iar eu, prietene, sunt un pumn de praf, pe care, intr-o clipa, vantul mortii il poate imprastia. Oare cine te va conduce de la mormantul meu mai departe? Carei calauze te vei incredinta atunci? Daruieste-ti increderea atunci, ca si acum, lui Iisus Hristos, Cel ce a risipit moartea ca pe-un pumn de praf. El este prietenul care nu moare si deasupra caruia nu se poate aseza nici un nor negru.
MINTEA SI INIMA
Cand mintea singura face socoteala, atunci inima se preschimba intr-un burete plangator si sterge. Cand inima singura face socoteala, atunci mintea se preschimba intr-un burete plangator si sterge. Iar tabla cea neagra a sufletului asteapta cu nesat o scriere noua, mereu noua, de teama ca nu cumva sa plece in cealalta lume cu socoteala nefacuta.
VIATA SI POEZIE
Pune-ti viata in versuri. Si iarasi isi spun: pune-ti viata in versuri, daca vrei sa simti viata a-toata-lumea si sa fii in legatura si intelegere cu ea. Poti critica un cantec, insa niciodata nu uita sa canti. Criticii de poezie traiesc si mor, pe cand poetii doar traiesc. Analiza ucide, poezia da viata. Numai poezia poate da viata prozei, caci poezia a rasarit din pomul vietii, iar proza din pomul cunoasterii. Toti spunem ca minciuna e vremelnica, pe cand adevarul e vesnic. Pentru ce altceva traieste poezia mai mult decat proza, daca nu pentru ca este mai aproape de adevar si mai aproape de viata? Si astfel, daca iti pui viata in versuri, vei fi mai aproape de adevar, mai aproape de viata.
SLUJIREA LUI DUMNEZEU SI A OAMENILOR
Slujirea lui Dumnezeu este in acelasi timp slujirea oamenilor; slujirea oamenilor este in acelasi timp slujirea lui Dumnezeu. Noi nu putem sa slujim cu adevarat lui Dumnezeu fara ca prin aceasta sa slujim oamenilor; nici nu putem sluji cu adevarat oamenilor fara ca prin aceasta sa slujim lui Dumnezeu. Cand ardem inaintea lui Dumnezeu ca o lumanare de jertfa, noi si atunci luminam oamenilor; iar cand ardem in temnita si luminam celor inchisi ca o lumanare de ceara, noi si atunci suntem lumina de jertfa inaintea lui Dumnezeu.
NATURA, OGLINDA OMULUI
[Guvernatorul Tokyo, Shintaro Ishihara, a spus că tsunami a fost "pedeapsa divină pentru egoismul japonezilor"]
Teoriile despre egoism nu se pot indreptati prin natura. Oamenii se grabesc foarte sa arunce vina asupra altuia pentru raul lor. Natrua se calauzeste dupa oameni. Natura isi randuieste firea dupa starile sufletesti ale omului. Cata vreme Adam s-a supus lui Dumnezeu, si natura i s-a supus. Insa cand el s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu, si natura s-a razvratit impotriva omului.
Asa cum anumite ganduri, dorinte sau patimi puternice lucreaza asupra intregului organism si asupra nervilor omului pana la varf, tot asa si firea, starea sufleteasca, credinta si moralitatea omului lucreaza asupra intregii naturi de la un capat la altul.
Rautatea omului poate umple intreaga natura de rautate, iar mila omului poate preschimba intreaga natura prin milostivenie. La noi, in Balcani, si astazi poporul crede ca ploaia, seceta, grindina, anii roditori ori neroditori, sanatatea si molimele tin de curatia morala a poporului.Aceasta este cea mai veche si cea mai trainica credinta a tuturor popoarelor de pe pamant.
Pentru sfinti, natura este milostiva; pentru cei nesfintiti si necurati, e razbunatoare. Natura este, asadar, oglinda omului. Asa cum este omul, asa si natura il infatiseaza in sinesi.
Nu este nicio lege a egoismului in natura. Dar oamenii egoisti, cand ajung la culmea egoismului, isi privesc fata uratita in oglinda naturii si pun uratenia lor pe seama oglinzii. Dar cand a dat socoteala oglinda de fata uratita, pe care trebuie s-o arate asa cum este?
NATURA ESTE JERTFA
Natura este jertfa omului. Cati oameni s-au jertfit pentru natura? Iar indeobste natura se jertfeste toata pentru om.
Natura este facuta sa-l invete pe om, sa-l destepte, sa-l arate in toate amanuntele, sa-l aduca in fire, si apoi sa se piarda. Natura se afla toata in om, intreaga, fara cusur. Ea se afla in om ca o cantare intreaga, iar in afara omului, ca parti, cuvinte, sunete si litere ale acestei cantari. Ea se afla in om ca plinatate a vietii, iar in afara omului ca strigat si simbol al vietii.
OMUL ESTE CHIP PENTRU OM
Oamenii pe care ii intalnesti sa fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau raului din tine.
Tine-ti neincetat gandurile si dragostea asupra chipurilor bune, ca si tu sa ajungi astfel chip al binelui, pentru fratii tai.
DUMNEZEU ALUNGA NESTIINTA
Cu cat se largeste cercul stiintei, cu atat se largeste si cercul nestiintei. Cu cant se inmulteste numarul dorintelor implinite, cu atat creste si numarul dorintelor neimplinite. Singur Dumnezeu, dupa masura bunatatii si a curatiei noastre, poate margini cercul nestiintei si poate micsora numarul dorintelor neimplinite. Nenumarati oameni sfinti au strigat: din clipa in care Te-am cunoscut, Doamne, a pierit intunericul nestiintei mele si s-a stins flacara dorintei mele!
MINCIUNA INDEPARTEAZA DE DUMNEZEU
De Dumnezeu nu ne indeparteaza adevarul, ci minciuna si numai minciuna. A spune ca adevarul ne indeparteaza de Dumnezeu este totuna cu a spune ca Dumnezeu ne-ar indeparta de Dumnezeu.Gandurile mincinoase si cuvintele mincinoase, simturile mincinoase si dorintele mincinoase - toate acestea a lcatuiesc suma minciunilor care ne duc la nefiinta, la inselare si la tagaduirea lui Dumnezeu. De pe aceasta cale, de la aceasta raspantie de drumuri, nu mai este intoarcere, fara un cutremur cumplit in viata omului; atunci omul cade orbit la pamant ca si Saul, iar Dumnezeu il ridica din praf si neputinta, si-i deschide ochii si-i arata cealalta cale.
STAPANIREA DE SINE
Oamenii care nu-si pot stapani inima, cu atat mai putin isi pot stapani limba. Oamenii care nu pot aduce pacea in inima lor, cu atat mai putin pot aduce pacea in lume. Oamenii care nu pot vedea lumea in ei, cu atat mai putin se pot vedea pe ei insisi in lume. Oamenii care nu pot fi partasi la durerea altuia, cu atat mai putin pot fi partasi la bucuria altuia.
LIBERTATEA
Daca doresti libertatea, incearca mai intai sa te dezrobesti de tine insuti. Dacapentru cunoastere, legea de capatai era "cunoaste-te pe tine insuti", atuncipentru morala, legea de capatai este "dezrobeste-te de tine insuti!".
Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, porneste mai intai o revolutie impotriva ta insuti, si te vei incredinta ca toate celelalte revolutii sunt de prisos. Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai intai razboi impotriva ta insuti; si, daca vei duce acest razboi la bun sfarsit, te vei incredinta ca toate celelalte razboaie sunt de prisos.
Zici, nu-i asa, ca doresti libertatea? Atunci trebuie sa stai alaturi de Dumnezeu, impotriva ta insuti si impotriva lumii. Mai intai impotriva ta, de vreme ce in tine se afla cel mai insemnat camp de lupta impotriva lumii. Daca vei birui lumea aici, in tine insuti, pe cel mai insemnat camp de lupta, atunci ai biruit-o pe toate fronturile. Iar daca o biruiesti pe toate fronturile fara sa o biruiesti si in tine insuti, ea va ramane neinfranta in cea mai insemnata cetate a sa!
Daca nu te biruiesti pe tine insuti, cu toate celelalte straduinte ale tale, nu vei reusi decat sa sari dintr-o temnita in alta, dintr-o colivie in alta. Nici libertatea sociala, nici libertatea nationala, nici libertatea statala, nici libertatea internationala, fara libertatea de sine, nu sunt nimic altceva decat numele amagitoare si mincinoase ale feluritelor temnite, ale feluritelor colivii.
Dezrobeste-te de tine insuti si vei fi afara din toate temnitele si coliviile. Cand cel inchis vrea sa fuga din temnita, nu se trudeste sa darame mai intai zidurile din jurul inchisorii, ci zidul proprei sale celule.
EGALITATEA
Dumnezeu nu este Dumnezeul egalitatii, ci al dragostei. Egalitatea ar inlatura toata dreptatea si toata dragostea, ar inlatura toata moralitatea.
Oare sotul isi iubeste sotia din pricina egalitatii? Mama isi iubeste copilul din pricina egalitatii? Prietenul isi iubeste oare prietenul din pricina egalitatii? Inegalitatea este temelia dreptatii si reazamul (sprijinul) dragostei. Cata vreme dainuieste dragostea, nimeni ne se gandeste la egalitate.
Cata vreme domneste dreptatea, nimeni nu vorbeste despre egalitate. Cand se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate si gandesc la egalitate. Cand, odata, cu dragostea, piere si dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate si se gandesc la imoralitate. Adica, cand morala piere, imoralitatea ii ia locul.
Din mormantul dragostei rasare dreptatea, din mormantul dreptatii rasare egalitatea.
DRAGOSTEA SI CELELALTE
Cand dragostea oboseste, datoria o inlocuieste. Cand datoria oboseste, legea o inlocuieste. [...]Dragostea vine de la Dumnezeu prin suflet. Datoria vine de la suflet prin minte. Legea vine de la minte prin cuvinte. Cine socoteste legea drept suma a intregii morale, acela cunoaste numai scoarta cartii despre morala. Cine socoteste datoria drept suma a moralei, acela vede si citeste numai slovele din carte despre morala. Insa cine socoteste dragsotea drept suma a moralei, acela vede, citeste si cunoaste duhul si viata moralei. La fel se intampla si in imparatia cea mare a lumii: cine socoteste legile firesti ca cea dintai pricina a lumii, acela cunoaste numai coperta cartii despre lume. Cine socoteste sufletul ca intaia pricina a lumii, acela vede si citeste numai slovele din cartea despre lume. Iar cine-l socoteste pe Dumnezeu Cel Viu ca intaia pricina a lumii, acela vede, citeste si cunoaste duhul si viata lumii.
Dragostea este sloboda de toate legile omenesti si firesti, si mai inalta decat toate datoriile.Necunoscand cerintele legii, nici numirile datoriilor, dragostea le implineste, ba le si intrece, asa cum stralucirea soarelui intrece stralucirea rasfranta a pietrelor si stelelor.
CREDINTA - TEMELIA DRAGOSTEI
Credinta este temelia dragostei. Vegheaza neincetat sa tii credinta, vegheaza neincetat ca samanta dragostei pe care credinta o poarta in sine sa creasca si sa-ti aduca bucurie! Deoarece credinta singura, fara dragoste, ar ramane rece si trista. Cand dragostea se raceste in tine si nu mai creste, si nu aduce rodul bucuriei, tine-ti credinta si asteapta! Tine-ti credinta cu orice pret! Si asteapta, chiar si mai multi ani, pana ce dragostea ca rasari din credinta. Daca pierzi dragostea, ai pierdut mult, dar daca pierzi si credinta ai pierdut totul. Daca pierzi dragostea, ai pierdut rodul pomului, insa daca pierzi si credinta ai taiat pomul. Daca intr-un an tarina nu rodeste, stapanul rabdator isi lucreaza tarina cu indoita truda, ca sa rodeasca anul viitor. Vecinii il indeamna sa vanda tarina, dar el tace si lucreaza. Cand nici anul viitor tarina nu rodeste, stapanul rabdator o lucreaza cu intreita truda. Vecinii il indeamna si mai mult sa o vanda, dar el tace si lucreaza. Iar cand in al treilea an tarina ii rodeste din belsug, bucuria stapanului este intreita. Atunci vecinii tac, iar el se bucura! Dar daca ar fi vandut tarina in cel dintai an, cum s-ar mai fi bucurat?
CUVANTUL DRAGOSTE
Dumnezeu a dat oamenilor cuvantul dragoste, ca sa numeasca cu acet cuvant legatura lor cu El.Cand oamenii intrebuinteaza rau acest cuvant si ii schimba menirea, si incep sa numeasca cu el legatura lor cu pamantul, atunci acest cuvant slabeste in legatura cu Dumnezeu. Cuvintele isi pierd puterea tainica si dumnezeiasca daca sunt rau intrebuintate, si ajung ca si moarte. Caun pom din miazazi sadit la miazanoapte, care se vestejeste si se usuca.
PRIETENUL CEL MAI SUPARATOR
Prietenia dintre un om duhovnicesc si un om trupesc este doar un pic mai placuta si mai trainica decat prietenia dintre-o oaie si-un lup. Daca esti un om duhovnicesc, nimeni nu-ti poate fi prieten mai suparator decat omul caruia ii place cel mai mult sa vorbeasca despre castigarea bogatiei si despre desfatarile trupesti.
Daca esti un om bogat si-ti place cel mai mult sa vorbesti despre bogatie si despre desfatari trupesti, nimeni nu-ti poate fi prieten mai suparator decat omul duhovnicesc, care vorbeste despre Dumnezeu si despre suflet.
Omul duhovnicesc niciodata, nici in timpul vietii si nici pe patul de moarte, nu va dori prietenia omului trupesc si nici nu se va cai vreodata ca n-a urmat sfaturile acestuia. Iar omul trupesc va dori, daca nu mai devreme, negresit pe patul de moarte, prietenia omului duhovnicesc; pe patul mortii, fara indoiala, se va pocai ca n-a urmat sfaturile acestuia.
FARA DUMNEZEU CA FARA AER
Precum pasarea care, atunci cand ar da de locurile fara aer, s-ar intoarce repede la aer, asa si tu, intoarce-te repede si fugi din mijlocul necredinciosilor; deoarece intre ei nu te vei putea tine cu aripile, ci negresit vei cadea. Acest lucru ti-l spun inca o data: precum pasarea care cand da de locurile fara aer, se intoarce repede la aer, asa si tu intoarce-te repede si fugi din mijlocul necredinciosilor; deoarece intre ei nu te poti tine pe aripi (nu vei putea zbura), ci negresit vei cadea.
Dumnezeu este aerul sufletului tau. Fara acest aer, sufletul tau negresit va sa cada in praf si, intocmai ca sarpele, va sa se tarasca in praf.
MERITUL NU ESTE ACELASI
Doi oameni nu pot avea niciodata acelasi merit pentru aceeasi fapta. Doi oameni nu pot fi niciodata la fel de raspunzatori pentru acelasi pacat. Cand un invatacel al legii lui Dumnezeu si un invatator al legii lui Dumnezeu savarsesc aceeasi fapta buna, cel dintai are un merit mai mare decat cel de-al doilea. Iar cand un invatacel al legii lui Dumnezeu si un invatator al legii lui Dumnezeu savarsesc acelasi pacat, al doilea este mai raspunzatori decat cel dintai. Dar, cu toate acestea, Dumnezeu cunoaste mai bine decat oamenii si judeca mai drept decat oamenii. Moisi a ucis un om cu mana sa, iar Iuda n-a ucis cu mana sa vreu om, ci numai L-a tradat. Si, cu toate acestea, cat este mai inspaimantator pacatul si mai grozava pedeapsa celui de-al doilea!
Sursa: Sfantul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine si rău, Ed. Predania
22 mai 2012
Femeia ortodoxă
Femeia
vrednica nu este pasiva, neputincioasa, lipsita de adevaratele responsabilitati
ale vietii;
Femeia
inteleapta nu e timida, suficienta, lenesa ori tematoare. Ea, dimpotriva, e o
adevarata regina a cuibului sau, ea stie rostul casei si a casnicilor sai; ea e
responsabila de agoniseli si de organizarea acestora nu numai pentru bunastarea
actuala a familiei, ci si pentru un start bun acordat in viata copiilor sai. Ea
se gandeste nu doar la ai sai, ci si la aproapele sarac, casa femeii intelepte
este model in societate.
Soţul
femeii crestine are încredere în ea şi ea ii este sprijin autentic; el este cinstit,
apreciat de ceilalţi lideri ai vremii lui ; o respectă şi o binecuvintează
spunând: “Există multe femei bune, dar tu eşti cea mai bună dintre ele” –
Copiii femeii crestine sunt crescuti in frica de Dumnezeu si devin modele in
societate .
Casa
femeii virtuoase e tinuta in ordine, iar ea este întotdeauna activă ; se
trezeşte devreme pentru prepararea alimentelor şi pentru a organiza
activitatile casnice. Toate le face cu dragoste si jerfelnicie.
Femeia
virtuoasa nu lucreza fizic doar in casa, chiar daca s-ar putea spune despre ea
ca e casnica. Ea investeşte cu înţelepciune banii câştigaţi si ii chiverniseste
.
Femeia
inteleapta îi ajută pe cei aflaţi în diferite nevoi .
Femeia
virtuoasa iubeste frica de Domnul (intelepciunea) îşi dezvoltă relaţia cu Dumnezeu.
Podoabele
femeii crestine sunt virtutile, iar frumusetea cu care isi cucereste zilnic
sotul este frumusetea inimii.
Femeia
crestină nu vorbește de rău pe alții, nu cunoaște ambiția de a-și nimicii
vrăjmașii – ea se roagă pentru potrivnici.
Cea
mai mare binecuvântare a femeii credincioase este nașterea de prunci. Cand
devine mamă, femeia creștină se bucură pentru că Dumnezeu a binecuvântat-o!
(”DAȚI-MI MAME CREȘTINE ȘI VOI SCHIMBA FAȚA LUMII ” – Sf. Vasile
cel Mare)
Sursa: Blogul Schitului Darvari
10 mai 2012
Sufletul de copil între bine si rău
Piesă de teatru, autor: prof. religie Mirela Șova
Personaje:
Sufletul: Sunt un suflet de copil
Bucuros şi sensibil,
Care vrea să vadă-n lume
Ce e rău şi ce e bine.
Cine mă va îndruma,
Cine mă va învăţa?
(Intră încet Bunătatea şi se aşează pe un scaun, de-a dreapta lui.)
Bunătatea: Nu-ţi pot spune ce e rău,
Pentru că nu ştiu nici eu.
Dar te-nvăţ de bunătate,
Ca s-ajungi om cu dreptate.
Eu am mai multe surori
Care-ţi vin în ajutor
Pe a binelui cărare,
Pe care Domnul apare:
Mila, pacea, modestia,
Curajul, prietenia,
Rugăciunea şi iertarea,
Vorba bună şi iubirea.
Sufletul: Ce înseamnă „bunătate"?
Pot eu să fiu bun în toate,
Fără să adun păcate?
Bunătatea: Numai Unul Dumnezeu
Este bun şi drept mereu.
Orice om mai şi greşeşte
În ceea ce-nfăptuieşte.
Dar putere ţi s-a dat
Suflete, ca ne-ncetat
Să Îl chemi pe Dumnezeu
Să te ajute la greu,
Să-ţi arate calea bună,
Să te scoată din minciună
Şi să te prefacă-n Sfânt,
Luminând acest pământ.
Bun eşti când uiţi iute răul
Ce îţi e făcut de altul;
Când ajuţi pe cineva,
Fără a te enerva;
Când nu îţi superi părinţii,
Profesorii, nici pe alţii;
Când nu te lauzi cu fapta
Şi nu îţi aştepţi răsplata,
Când adevărul iubeşti,
De minciună te fereşti.
Când cauţi pe Dumnezeu
Cu tot sufleţelul tău!
Sufletul: Vai, nu pot să fiu perfect,
Mai am şi ceva ... defect!
Sufletul se întristează.
Intră în scenă Minciuna, care se aşează pe primul scaun, de-a stânga sufletului. Bunătatea stă pe scaunul ei, ca şi cum ar fi aţipit.)
Minciuna: Nu te întrista, băiete,
Ascultă-mă şi mă crede.
Mi se spune „vorbă-n vânt",
Dar eu umblu pe pământ
E drept, cu picioare scurte...
Prea mult nu mă pot ascunde.
Mi se mai spune „păcat";
Eu pe mulţi am înşelat
Cu vorbe ademenite,
Cu vicleneli ticluite
De-al meu tată. Nu-ţi pot spune
Care este al lui nume.
Lumea-i plină de minciună,
De răutate, de ură;
N-ai cum să nu fii şi rău,
Să scapi din cârligul meu...
Sufletul: Cine este tatăl tău,
Hai, spune-mi numele său!
Minciuna: Of, e îngerul cel rău,
Acesta e tatăl meu!
Sufletul: Du-te de aici, minciună,
Să vină vorba cea bună!
(Minciuna „adoarme" şi ea pe scaun.
Intră vorba bună, o fetiţă veselă, care se aşează pe al doilea scaun, de-a dreapta sufletului.)
Vorba bună: Sunt veselă şi voioasă,
Nimic rău nu mă apasă.
Mângâi suflet speriat,
Gata sunt cu un bun sfat,
Am multă înţelepciune,
Am puteri să fac minune
Cu oricine mă primeşte
Şi-adevărul îl iubeşte!
Sufletul: Parcă m-am înviorat,
Chiar am nevoie de sfat:
Pân-acum mi s-a părut
Că-n lume traiul i-urât,
Că răul se răspândeşte,
Binele îl copleşeşte.
Că de-ncerci să fii mai bun,
Eşti considerat nebun.
De e vreun om credincios,
Totuşi, e neputincios...
E prea multă răutate,
Întuneric, nedreptate...
Vorba bună: Nu grăi aşa, copile,
Vei vedea frumoase zile,
Dacă te vei strădui
Tu întâi şi vei iubi:
Soarele, copacii, viaţa,
Oamenii şi dimineaţa,
Animalele şi norii,
Penumbrele înserării.
Vei putea vorbi cu toate
Cu alintătoare şoapte;
Spune-le cât le iubeşti,
Domnului să-I mulţumeşti,
Că ţi-a dat dar să trăieşti!
Sufletul: Mare taină tu mi-ai spus,
Dezghiocând lucru ascuns:
Pot vorbi cu lumea toată!
Bucurie necurmată,
Viaţa pentru asta-i dată!
(Intră Tristeţea, la braţ cu Mânia. Se aşează la locurile lor.)
Tristeţea: Cât e mărul de frumos,
Înăuntru-i viermănos!
Cât e cerul de senin,
O grămadă de nori vin!
Nu e bucurie mare
Fără-o lungă aşteptare!
Când te crezi mai fericit,
Cineva te-a şi mâhnit!
Nimeni nu poate scăpa
De „prietenia" mea!
Sufletul: Tu de unde-ai răsărit?
Ce vrei? De ce ai venit?
De tine mă simt umbrit...
Tristeţea: Nu poţi să mă ocoleşti,
Câtă vreme Sfânt nu eşti.
Pierzi ceva, te-ai întristat;
Cineva te-a supărat
Sau vreun plan ţi-a eşuat,
Gata, m-ai îmbrăţişat!
Mânia: Şi atunci apar şi eu,
Să te întărât mai rău,
Să-ţi fac viaţa chinuită,
Să te frământ în ispită...
Să te-ndemn la vorbe grele,
La certuri şi îndoieli;
Te transform în şarpe surd,
De răutate flămând,
Suflete nepriceput.
(Intră Curajul şi Pacea).
Curajul: Îndrăzneşte şi te-avântă
Suflet de copil, la luptă!
Nu sta în ademenire,
Scutură-te de mâhnire
Şi de neagră sfătuire;
Zboară sus, spre mântuire!
Lasă mânia sau ura
Ele mult nu vor dura;
Ai curajul să fii bun,
Chiar acum să te aduni
În elan dumnezeiesc:
Aripile îţi ţâşnesc!
Sufletul: Doamne, m-am îmbărbătat,
Spre Tine, Doamne, tresalt,
Nu-mi mai e frică deloc...
Totul e frumos, e joc!
Pacea: Aşa, suflete voinic,
Linişteşte-te un pic.
Fii calm şi echilibrat,
Cu răbdare înarmat.
Vei mai primi lovituri,
Vei mai avea să înduri
Multe rele trecătoare,
Multe zile fără soare.
Dar odată, va sosi
Ziua ce nu va pieri;
Va veni eternitatea,
Fericirea-n bunătate,
Ce nu va avea sfârşit
Pentru omul mântuit.
Suflete, te-ai liniştit?
Sufletul: Parcă-ncep să înţeleg,
Binele din rău s-aleg.
Lumea e plină de toate:
Bunătate, răutate
În ea sunt amestecate.
Mulţi oameni nu îndrăznesc
Buni să fie, nu iubesc.
Le e frică sau ruşine
Sau poate nu cunosc Cine
E Cârmuitorul vieţii,
Dătătorul Bunătăţii.
Dar acei ce au curaj
Şi-s de Dumnezeu atraşi
Pot răzbi înspre lumină,
Spre fericirea străină
De tot ce e trecător;
Binele-i nemuritor!
Frica (intrând şi aşezându-se pe scaunul ei, din stânga sufletului):
Care-i omul fără frică?
De râs, gura mi se strică!
Teamă de oameni, de noapte,
De vorbe, de răutate.
Eu am multe, multe feţe,
Îmbibate în ... Tristeţe!
(Tristeţea dă mâna cu Frica).
Mulţi ar vrea să fie buni,
Dar se tem că sunt nebuni
După a lumii părere,
Ce-mi slujeşte, fără vrere!
Sufletul: Ce vânt rece îmi aduci,
Frică, tu de-aicea fugi!
Iubirea (intrând şi ea): Suflete, alungă-ţi teama
Şi înspre mine ia seama.
Îţi voi da leacul de frică:
Intră în biserică!
Fii copil al lui Hristos,
Lui în toate credincios;
Transformă-te în altar,
Iubeşte fără hotar;
Ia Adevărul de mână
Şi de Bine te atârnă;
Nu te bucura de rău,
Ci numai de Dumnezeu...
Cel ce-i singur are frică,
Dar nu cel ce-i biserică.
Biserica lui Hristos,
Organism armonios
În care orice om este
Mădular ce preţuieşte;
Capul ei - Mântuitorul;
Duhul ei - Mângâietorul;
Duhul Sfânt, ce te sfinţeşte
Şi te îmbisericeşte!
(Intră Lenea şi Mândria.)
Lenea: Toate-ar fi aşa de bune,
De nu le-am lăsa pe mâine...
Toate-ar fi strălucitoare,
De n-aş fi eu în lucrare...
Suflete, te odihneşte,
Binele te oboseşte!
La prea multe te gândeşti
Şi prea te nelinişteşti.
Răul, binele nu sunt
Decât vorbe fluturând.
Bine e ce ţie-ţi place;
Rău - doar ce nu îţi dă pace.
Nu-ţi mai pune întrebări,
Ai prea multe cugetări!
Sufletul: Simt în tine viclenie
Şi deloc prietenie.
Nu-ţi place că mă trudesc
Spre lumină să răzbesc?
Nu-ţi place că a mea minte
Se zbate printre cuvinte
Şi spre Adevăr ţinteşte,
Dorindu-L, până-L găseşte?
Mândria: Suflet înfrumuseţat,
Tu eşti demn de lăudat!
Ai ajuns la înălţime,
Fiind plin de agerime!
Nu mai poţi fi înşelat
Sau în lene afundat.
Mă plec înaintea ta,
Ca tine nu-i nimenea!
Sufletul (uimit): Tu mă lauzi în zadar,
De multe eu n-am habar.
Sunt mic şi începător,
În multe neştiutor;
Doamne, vino-n ajutor,
În mândrie mă cobor!
Rugăciunea (intrând bucuroasă):
Armă-ţi sunt, prietenă,
Nimeni nu te clatină!
Pot înfrânge orice rău,
Cu mâna lui Dumnezeu!
Oglindeşte-te-n icoană,
Suflete, şi orice rană
Se va-nchide prin iubire.
Tu dă-I Domnului cinstire!
Când mai ai vreo întrebare
Grea sau prea încuietoare,
Tu prin rugă s-o dezlegi
Şi atunci o să-nţelegi
Ţesătura-ntregii lumi:
Vei vedea mii de minuni,
Fluturii lui Dumnezeu,
Bucurând sufletul tău!
(Cele şase personaje din stânga încep să se retragă, pe rând, în timp ce Sufletul rosteşte „Rugăciunea copilului nevinovat", de mai jos, înaintea icoanei. Cele şase personaje din dreapta s-au ridicat şi ele, în timpul rugăciunii, îngenunchind spre icoană, cu mâinile împreunate.)
Sufletul: Doamne, Dumnezeul meu,
Ai grijă de fiul Tău,
Abate-mă de la rău
Înspre Adevărul Tău.
Biserică să mă fac,
În păcate să nu zac,
În iubire să păşesc,
În fiece zi trăiesc;
Spre Împărăţia Ta,
Care e dorirea mea!
În veci fie slava Ta!
(Cele şase personaje din dreapta rostesc şi ele în cor: „În veci fie slava Ta!")
Personaje:
Sufletul: Un copil, îmbrăcat în haine albe.
Minciuna, Frica, Lenea, Mândria,Tristeţea, Mânia - copii îmbrăcați în haine închise la culoare.
Bunătatea, Iubirea, Pacea, Curajul, Vorba bună, Rugăciunea - copii îmbrăcați în haine deschise la culoare.
Copilul ce reprezintă Sufletul stă pe un scaun, în mijlocul scenei. De-a dreapta și de-a stânga lui se află câte 6 scaune, deocamdată goale. Personajele vor intra în scenă pe rând și se vor așeza fie de-a dreapta sufletului (cele pozitive), fie de-a stânga lui (cele negative).
Sufletul: Sunt un suflet de copil
Bucuros şi sensibil,
Care vrea să vadă-n lume
Ce e rău şi ce e bine.
Cine mă va îndruma,
Cine mă va învăţa?
(Intră încet Bunătatea şi se aşează pe un scaun, de-a dreapta lui.)
Bunătatea: Nu-ţi pot spune ce e rău,
Pentru că nu ştiu nici eu.
Dar te-nvăţ de bunătate,
Ca s-ajungi om cu dreptate.
Eu am mai multe surori
Care-ţi vin în ajutor
Pe a binelui cărare,
Pe care Domnul apare:
Mila, pacea, modestia,
Curajul, prietenia,
Rugăciunea şi iertarea,
Vorba bună şi iubirea.
Sufletul: Ce înseamnă „bunătate"?
Pot eu să fiu bun în toate,
Fără să adun păcate?
Bunătatea: Numai Unul Dumnezeu
Este bun şi drept mereu.
Orice om mai şi greşeşte
În ceea ce-nfăptuieşte.
Dar putere ţi s-a dat
Suflete, ca ne-ncetat
Să Îl chemi pe Dumnezeu
Să te ajute la greu,
Să-ţi arate calea bună,
Să te scoată din minciună
Şi să te prefacă-n Sfânt,
Luminând acest pământ.
Bun eşti când uiţi iute răul
Ce îţi e făcut de altul;
Când ajuţi pe cineva,
Fără a te enerva;
Când nu îţi superi părinţii,
Profesorii, nici pe alţii;
Când nu te lauzi cu fapta
Şi nu îţi aştepţi răsplata,
Când adevărul iubeşti,
De minciună te fereşti.
Când cauţi pe Dumnezeu
Cu tot sufleţelul tău!
Sufletul: Vai, nu pot să fiu perfect,
Mai am şi ceva ... defect!
Sufletul se întristează.
Intră în scenă Minciuna, care se aşează pe primul scaun, de-a stânga sufletului. Bunătatea stă pe scaunul ei, ca şi cum ar fi aţipit.)
Minciuna: Nu te întrista, băiete,
Ascultă-mă şi mă crede.
Mi se spune „vorbă-n vânt",
Dar eu umblu pe pământ
E drept, cu picioare scurte...
Prea mult nu mă pot ascunde.
Mi se mai spune „păcat";
Eu pe mulţi am înşelat
Cu vorbe ademenite,
Cu vicleneli ticluite
De-al meu tată. Nu-ţi pot spune
Care este al lui nume.
Lumea-i plină de minciună,
De răutate, de ură;
N-ai cum să nu fii şi rău,
Să scapi din cârligul meu...
Sufletul: Cine este tatăl tău,
Hai, spune-mi numele său!
Minciuna: Of, e îngerul cel rău,
Acesta e tatăl meu!
Sufletul: Du-te de aici, minciună,
Să vină vorba cea bună!
(Minciuna „adoarme" şi ea pe scaun.
Intră vorba bună, o fetiţă veselă, care se aşează pe al doilea scaun, de-a dreapta sufletului.)
Vorba bună: Sunt veselă şi voioasă,
Nimic rău nu mă apasă.
Mângâi suflet speriat,
Gata sunt cu un bun sfat,
Am multă înţelepciune,
Am puteri să fac minune
Cu oricine mă primeşte
Şi-adevărul îl iubeşte!
Sufletul: Parcă m-am înviorat,
Chiar am nevoie de sfat:
Pân-acum mi s-a părut
Că-n lume traiul i-urât,
Că răul se răspândeşte,
Binele îl copleşeşte.
Că de-ncerci să fii mai bun,
Eşti considerat nebun.
De e vreun om credincios,
Totuşi, e neputincios...
E prea multă răutate,
Întuneric, nedreptate...
Vorba bună: Nu grăi aşa, copile,
Vei vedea frumoase zile,
Dacă te vei strădui
Tu întâi şi vei iubi:
Soarele, copacii, viaţa,
Oamenii şi dimineaţa,
Animalele şi norii,
Penumbrele înserării.
Vei putea vorbi cu toate
Cu alintătoare şoapte;
Spune-le cât le iubeşti,
Domnului să-I mulţumeşti,
Că ţi-a dat dar să trăieşti!
Sufletul: Mare taină tu mi-ai spus,
Dezghiocând lucru ascuns:
Pot vorbi cu lumea toată!
Bucurie necurmată,
Viaţa pentru asta-i dată!
(Intră Tristeţea, la braţ cu Mânia. Se aşează la locurile lor.)
Tristeţea: Cât e mărul de frumos,
Înăuntru-i viermănos!
Cât e cerul de senin,
O grămadă de nori vin!
Nu e bucurie mare
Fără-o lungă aşteptare!
Când te crezi mai fericit,
Cineva te-a şi mâhnit!
Nimeni nu poate scăpa
De „prietenia" mea!
Sufletul: Tu de unde-ai răsărit?
Ce vrei? De ce ai venit?
De tine mă simt umbrit...
Tristeţea: Nu poţi să mă ocoleşti,
Câtă vreme Sfânt nu eşti.
Pierzi ceva, te-ai întristat;
Cineva te-a supărat
Sau vreun plan ţi-a eşuat,
Gata, m-ai îmbrăţişat!
Mânia: Şi atunci apar şi eu,
Să te întărât mai rău,
Să-ţi fac viaţa chinuită,
Să te frământ în ispită...
Să te-ndemn la vorbe grele,
La certuri şi îndoieli;
Te transform în şarpe surd,
De răutate flămând,
Suflete nepriceput.
(Intră Curajul şi Pacea).
Curajul: Îndrăzneşte şi te-avântă
Suflet de copil, la luptă!
Nu sta în ademenire,
Scutură-te de mâhnire
Şi de neagră sfătuire;
Zboară sus, spre mântuire!
Lasă mânia sau ura
Ele mult nu vor dura;
Ai curajul să fii bun,
Chiar acum să te aduni
În elan dumnezeiesc:
Aripile îţi ţâşnesc!
Sufletul: Doamne, m-am îmbărbătat,
Spre Tine, Doamne, tresalt,
Nu-mi mai e frică deloc...
Totul e frumos, e joc!
Pacea: Aşa, suflete voinic,
Linişteşte-te un pic.
Fii calm şi echilibrat,
Cu răbdare înarmat.
Vei mai primi lovituri,
Vei mai avea să înduri
Multe rele trecătoare,
Multe zile fără soare.
Dar odată, va sosi
Ziua ce nu va pieri;
Va veni eternitatea,
Fericirea-n bunătate,
Ce nu va avea sfârşit
Pentru omul mântuit.
Suflete, te-ai liniştit?
Sufletul: Parcă-ncep să înţeleg,
Binele din rău s-aleg.
Lumea e plină de toate:
Bunătate, răutate
În ea sunt amestecate.
Mulţi oameni nu îndrăznesc
Buni să fie, nu iubesc.
Le e frică sau ruşine
Sau poate nu cunosc Cine
E Cârmuitorul vieţii,
Dătătorul Bunătăţii.
Dar acei ce au curaj
Şi-s de Dumnezeu atraşi
Pot răzbi înspre lumină,
Spre fericirea străină
De tot ce e trecător;
Binele-i nemuritor!
Frica (intrând şi aşezându-se pe scaunul ei, din stânga sufletului):
Care-i omul fără frică?
De râs, gura mi se strică!
Teamă de oameni, de noapte,
De vorbe, de răutate.
Eu am multe, multe feţe,
Îmbibate în ... Tristeţe!
(Tristeţea dă mâna cu Frica).
Mulţi ar vrea să fie buni,
Dar se tem că sunt nebuni
După a lumii părere,
Ce-mi slujeşte, fără vrere!
Sufletul: Ce vânt rece îmi aduci,
Frică, tu de-aicea fugi!
Iubirea (intrând şi ea): Suflete, alungă-ţi teama
Şi înspre mine ia seama.
Îţi voi da leacul de frică:
Intră în biserică!
Fii copil al lui Hristos,
Lui în toate credincios;
Transformă-te în altar,
Iubeşte fără hotar;
Ia Adevărul de mână
Şi de Bine te atârnă;
Nu te bucura de rău,
Ci numai de Dumnezeu...
Cel ce-i singur are frică,
Dar nu cel ce-i biserică.
Biserica lui Hristos,
Organism armonios
În care orice om este
Mădular ce preţuieşte;
Capul ei - Mântuitorul;
Duhul ei - Mângâietorul;
Duhul Sfânt, ce te sfinţeşte
Şi te îmbisericeşte!
(Intră Lenea şi Mândria.)
Lenea: Toate-ar fi aşa de bune,
De nu le-am lăsa pe mâine...
Toate-ar fi strălucitoare,
De n-aş fi eu în lucrare...
Suflete, te odihneşte,
Binele te oboseşte!
La prea multe te gândeşti
Şi prea te nelinişteşti.
Răul, binele nu sunt
Decât vorbe fluturând.
Bine e ce ţie-ţi place;
Rău - doar ce nu îţi dă pace.
Nu-ţi mai pune întrebări,
Ai prea multe cugetări!
Sufletul: Simt în tine viclenie
Şi deloc prietenie.
Nu-ţi place că mă trudesc
Spre lumină să răzbesc?
Nu-ţi place că a mea minte
Se zbate printre cuvinte
Şi spre Adevăr ţinteşte,
Dorindu-L, până-L găseşte?
Mândria: Suflet înfrumuseţat,
Tu eşti demn de lăudat!
Ai ajuns la înălţime,
Fiind plin de agerime!
Nu mai poţi fi înşelat
Sau în lene afundat.
Mă plec înaintea ta,
Ca tine nu-i nimenea!
Sufletul (uimit): Tu mă lauzi în zadar,
De multe eu n-am habar.
Sunt mic şi începător,
În multe neştiutor;
Doamne, vino-n ajutor,
În mândrie mă cobor!
Rugăciunea (intrând bucuroasă):
Armă-ţi sunt, prietenă,
Nimeni nu te clatină!
Pot înfrânge orice rău,
Cu mâna lui Dumnezeu!
Oglindeşte-te-n icoană,
Suflete, şi orice rană
Se va-nchide prin iubire.
Tu dă-I Domnului cinstire!
Când mai ai vreo întrebare
Grea sau prea încuietoare,
Tu prin rugă s-o dezlegi
Şi atunci o să-nţelegi
Ţesătura-ntregii lumi:
Vei vedea mii de minuni,
Fluturii lui Dumnezeu,
Bucurând sufletul tău!
(Cele şase personaje din stânga încep să se retragă, pe rând, în timp ce Sufletul rosteşte „Rugăciunea copilului nevinovat", de mai jos, înaintea icoanei. Cele şase personaje din dreapta s-au ridicat şi ele, în timpul rugăciunii, îngenunchind spre icoană, cu mâinile împreunate.)
Sufletul: Doamne, Dumnezeul meu,
Ai grijă de fiul Tău,
Abate-mă de la rău
Înspre Adevărul Tău.
Biserică să mă fac,
În păcate să nu zac,
În iubire să păşesc,
În fiece zi trăiesc;
Spre Împărăţia Ta,
Care e dorirea mea!
În veci fie slava Ta!
(Cele şase personaje din dreapta rostesc şi ele în cor: „În veci fie slava Ta!")
16 aprilie 2012
Sufletul omului ca o lumânare
“Eu sunt Lumina lumii”, a spus Mântuitorul. Însa El a mai adăugat ceva care ne priveste pe noi, urmasii Săi, ceva care dă sens vietii noastre pe pământ:
“Voi sunteti lumina lumii” ( Matei 5, 14 ).
Este oare o constatare sau o poruncă ? Si una si alta. Pentru cei ce au câstigat o anumită experientă spirituală, este o constatare. Pentru cei ce n-au dobândit încă această experientă, este o poruncă.
El a mai spus: „Oare lumina este adusă ca să fie pusă sub banită sau sub pat ? Nu este adusă ca să fie pusă în sfesnic ?” ( Marcu 4,21 )
„Nimeni, dupa ce a aprins o lumină, n-o acoperă cu un vas, nici n-o pune sub pat, ci o pune într-un sfesnic , pentru ca cei ce intră să vadă lumina.” Luca 8,16 )
Hristos a Înviat!
8 aprilie 2012
2 aprilie 2012
Cum să ne alegem duhovnicul ?
Discuţiile dintre cei care se apropie de Biserică şi cei care merg la slujbe de ani de zile sunt, pentru cei dintâi, prilejuri de lămurire, prilejuri de a dobândi răspunsuri la întrebările care îi frământă. Răspunsul unui om poate fi mai de folos decât citirea unei cărţi întregi. Răspunsul venit în urma unei experienţe are o mare valoare pentru cel care nu are timp sau nu are tragere de inimă să caute acest răspuns în cărţi.
Există două feluri de întrebări: unele simple, al căror răspuns poate fi dat de către orice creştin care are o experienţă de ani de zile în viaţa Bisericii, şi altele grele, al căror răspuns necesită o experienţă duhovnicească foarte înaltă, în lipsa căruia problema discutată poate fi înţeleasă greşit.
La astfel de probleme îi este mult mai de folos omului să afle direct răspunsurile Sfinţilor Părinţi sau ale părinţilor îmbunătăţiţi din vremurile noastre.
Totuşi, oamenii prea nu au timp (sau se lenevesc) să cerceteze scrierile duhovniceşti. Răspunsurile pe care le obţin întrebându-i pe alţii nu sunt însă la aceeaşi măsură. Ba mai mult încă, dacă cel care răspunde are o oarecare agonisire strict intelectuală din citirea cărţilor sfinte, va putea da răspunsuri nepotrivite, nefiind în stare să se folosească aşa cum trebuie de cele citite. Pentru că învăţătura ortodoxă nu este un simplu curs de filosofie pe care, după ce îl învaţă, cineva poate da răspunsuri precise la orice întrebare privitoare la cunoştinţele prezentate în curs.
Învăţătura creştină nu poate fi înţeleasă decât de către cei care îşi armonizează cunoaşterea cu trăirea. Hristos nu vine automat în inimile celor care citesc mii de pagini din cărţile duhovniceşti, fie ele şi toate volumele din Filocalie plus colecţia de Părinţi şi scriitori bisericeşti. Hristos vine la cei care merg pe calea cea îngustă a Evangheliei.
Ar fi bine ca oamenii să îi întrebe pe preoţi despre nelămuririle lor. Numai că aceasta se întâmplă abia după ce oamenii conştientizează importanţa legăturii cu preotul, şi nevoia unui preot care să îi călăuzească pe drumul spre rai.
Până să înţeleagă nevoia unei călăuze, cei care vin de puţină vreme la biserică îşi făuresc un sistem propriu de înţelegere a credinţei creştine.
Lumea exterioară - cu contradicţiile ei, cu poticnirile ei, cu ciudăţeniile ei - îl determină pe om să îşi creeze anumite baraje de apărare. Omul caută un echilibru, inventează mijloace de supravieţuire, se simte ca un animal încolţit, care se luptă să nu fie nimicit de către cei mai puternici decât el. Omul îşi creează propriul mod de a vedea lumea, de a o înţelege, de a-i răspunde. Câţi oameni, atâtea filosofii.
În momentul în care omul se apropie de Biserică, are tendinţa de a o supune aceluiaşi filtru prin care trece tot ce îl înconjoară, are tendinţa de a-şi forma o viziune originală a Bisericii. Această atitudine este firească în măsura în care el nu a înţeles că Biserica este Trupul lui Hristos, Trup căruia el îi este mădular sau, dacă nu a primit încă Taina Botezului, Trup din care este chemat să facă parte.
La început, omul se vrea un simplu observator, un analist al vieţii bisericeşti. Încetul cu încetul, el conştientizează tensiunea dintre filosofia proprie şi viaţa Bisericii. Îşi dă seama că Biserica este locul în care nu numai „grija cea lumească" trebuie să o lepădăm, ci trebuie să lepădăm şi toată înţelepciunea cea deşartă a acestei lumi. Atunci se află într-un moment de cumpănă: ori îmbrăţişează Ortodoxia, şi îşi modelează viaţa după învăţătura şi filosofia Bisericii, ori rămâne cu idolii săi, fiind ortodox prin Botez, dar protestant prin gândire (protestant nu în sensul limitat în care ar considera icoanele chipuri cioplite sau în care ar nega importanţa Sfintei Tradiţii, ci în sensul în care ar preţui mai mult punctul său de vedere, propriile sale opinii, decât adevărul pe care îl propovăduieşte Biserica).
Există mai multe motive pentru care unii preferă să fie „protestanţi". Nu sunt de acord cu posturile, care li se par aspre, sau nu vor să înţeleagă că învăţătura despre reîncarnare este eretică. Nu vor să sărute mâna preotului, sub pretext că şi acesta este păcătos ca toţi ceilalţi, sau nu vor să înţeleagă că omul nu se trage nici din maimuţă, nici din peşte şi nici din cine ştie ce lighioană, rudă cu dinozaurii. Şi pentru că nu vor să se smerească, dar pentru că totuşi se tem să nu îşi piardă mântuirea, ei vin la biserică, ba chiar se spovedesc după cum cred ei că e bine, şi nu rareori ajung şi la Sfântul Potir, convinşi că sunt pe drumul cel bun.
Nu trebuie judecaţi prea aspru: dintre aceştia, mai devreme sau mai târziu, unii îşi vor înţelege greşeala şi vor porni pe drumul cel bun. Oscilările lor au fost doar paşi mărunţi, ocolişuri trecătoare, dar care şi-au aflat în cele din urmă sfârşitul. Nimeni nu vine la biserică sfânt. Concepţiile noastre sunt pe măsura trăirii noastre. „Cine se roagă este teolog, şi cine cu adevărat este teolog se roagă", spune un cuvânt de demult. Altfel spus: „Cine trăieşte ortodox gândeşte ortodox, şi cine gândeşte ortodox trăieşte ortodox". Trăirea şi filosofia adevărată sunt interdependente. Este firesc ca cei care vin de puţină vreme la biserică să aibă foarte multe minusuri nu numai în ceea ce priveşte cunoştinţele lor religioase, ci şi în ceea ce priveşte modul în care receptează aceste cunoştinţe. Dar numai cei care persistă în idolatria lor religioasă, numai cei care nu vor cu nici un chip să se rupă de modul protestantizat de înţelegere a Ortodoxiei, numai aceştia sunt fii vitregi ai Bisericii.
Există oameni care, spre deosebire de protestanţii la care am făcut referire în rândurile de mai sus, au ajuns la biserică tocmai pentru că au fost sufocaţi de idolii lor. S-au săturat să aibă puncte de vedere discutabile, s-au săturat să îşi tot modifice părerile în funcţie de elemente variabile, s-au săturat de nestatornicie. Cameleonismul i-a dus într-o fundătură în care aveau de ales între a-şi nega starea de fapt, păcălindu-se pe ei înşişi că totul e în regulă, şi a ajunge la disperarea care poate degenera în sinucidere sau a alerga la Dumnezeu, Cel care poartă de grijă tuturor făpturilor Sale.
În momentul în care omul are curajul să alerge spre Dumnezeu ca fiul risipitor, el vine în Biserică hotărât să se lepede de toate căderile sale şi să părăsească toată filosofia cea deşartă care i-a întunecat mintea.
Ritmul în care oamenii dobândesc un mod de înţelegere ortodox asupra Bisericii şi a lumii întregi este asemănător cu ritmul în care ei sporesc în lupta cu patimile şi cu poftele care le-au întinat sufletele.
Mulţi ar vrea să devină sfinţi într-o clipă, să se vindece pentru totdeauna de căderile lor şi să nu mai cunoască decât virtutea. Dar, cu tot elanul lor, nu rezistă mult în această stare caracteristică începătorilor. Războiul pentru tămăduirea sufletului este de durată. Tot aşa, mulţi ar vrea ca într-o clipă să părăsească propriul mod de înţelegere a adevărului, şi să dobândească aşa numitul cuget al Bisericii, ar vrea să dobândească înţelepciunea Sfinţilor Părinţi. Numai că această înţelepciune nu se dobândeşte la comandă: e nevoie de lepădare de sine, de o nevoinţă aprigă şi mai ales de primirea harului dumnezeiesc pentru ca un înţelept al acestei lumi să primească înţelepciunea cea adevărată.
În momentul în care cineva vine la biserică hotărât să renunţe la adevărurile relative (care nu au făcut altceva decât să usuce sufletul) şi să primească învăţătura ortodoxă, contactul cu preotul şi cu ceilalţi credincioşi este de o importanţă covârşitoare.
Nu vom insista aici asupra binefacerilor pe care le aduce o astfel de întâlnire. Ci vom încerca să atragem atenţia asupra anumitor situaţii nedorite, care totuşi nu sunt rare.
Vom prezenta aici câteva dintre acestea, fără a avea intenţia de a trata în amănunt subiectele, ci numai de a sensibiliza cititorii faţă de probleme cum sunt: cât de deasă trebuie să fie spovedania, care sunt păcatele care nu trebuie spuse la spovedanie şi dacă nu este mai bună spovedania la un ieromonah decât spovedania la un preot de mir.
„Trebuie să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti de patru ori pe an, că aşa învaţă Biserica..." Iată unul dintre cele mai dese sfaturi pe care le primeşte cineva care vine la biserică de la unii care îşi închipuie că au o „experienţă vastă" în trăirea ortodoxă şi care, fără a-şi fi tămăduit propriul suflet, încearcă să îi vindece pe alţii.
De câte ori ar trebui să se spovedească credincioşii într-un an? Dacă am da un răspuns precis, dacă am spune un număr mai mare, mai mic sau egal cu cel din sfatul reprodus mai sus, ne-am afla în înşelare.
Ce este spovedania? Este calea de vindecare a sufletului. De ce se spovedesc oamenii? Ca să ia iertare de păcate şi să înceapă lupta cea bună pentru dobândirea mântuirii. Acest început bun este legat, de multe ori, de primirea Sfintelor Taine. Dar cei care sunt opriţi de la împărtăşanie, pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, nu sunt opriţi de la a duce lupta cea bună. Ci dimpotrivă.
Dacă oamenii se spovedesc pentru a lua iertare de păcate, ar trebui să ne întrebăm nu de câte ori pe an ar trebui să ne spovedim, ci cât de des păcătuim, cât de des facem păcate care ne rup de Dumnezeu.
Este adevărat că orice păcat întinează sufletul, şi nu putem spune că, după ce am făcut păcate mici, sufletele noastre au rămas curate.
Care sunt păcatele pentru care trebuie să ne spovedim fără şovăială, şi care sunt păcatele pentru care putem aştepta spovedania din următorul post? Nici această întrebare nu poate primi un răspuns constând într-o listă iezuită, care să conţină perioada în care ar trebui spovedit fiecare păcat înainte de a se înrădăcina în suflet.
O atitudine modernistă o au preoţii care consideră că în vremurile de apostazie în care trăim ar putea face pogorăminte pe măsură, astfel încât creştinii să se spovedească măcar de două ori pe an, de Paşti şi de Crăciun, dacă nu pot în fiecare din cele patru posturi.
O boală avea un tratament destul de eficace: cei care luau o anumită doctorie se vindecau în câteva zile. Dar de la un an la altul, boala a început să ia forme din ce în ce mai grave. Doctorii, îngrijoraţi de evoluţia ei, s-au mulţumit să afirme că doctoria trebuie luată în cantităţi din ce în ce mai mici.
O întrebare pentru copii: oare a putut da roade un astfel de tratament? Copiii ar răspunde într-un glas: nuuuu.
O întrebare pentru adulţi: ar putea da roade un astfel de tratament? Răspunsul nu este greu de găsit: „Nu. Numai dacă tratamentul iniţial, fiind greşit, a fost mai ineficient decât cel din urmă. Numai dacă doctoria era dată iniţial într-o cantitate prea mare".
În cazul epidemiei de păcate care domneşte astăzi nu putem spune că spovedania în cele patru posturi este prea deasă. Preoţii care, din prea multă dragoste pentru credincioşi, sunt prea îngăduitori îi îndepărtează pe oameni de Biserică fără să îşi dea seama, pentru că nu le dau tratamentele potrivite.
„Îmi este frică să nu pierd credincioşii dacă nu sunt atât de îngăduitor..." - îmi spunea un slujitor al altarului. Tocmai ca să nu se piardă, credincioşii au nevoie de spovedanie deasă. Nu este o dovadă de dragoste din partea doctorului să lase ca boala pacienţilor să se agraveze, ca nu cumva tratamentul să producă indispoziţii bolnavilor. Dovada dragostei ar fi să îi cerceteze imediat după ce au aflat de primele simptome ale bolii.
Privitor la spovedania foarte deasă, trebuie amintit şi faptul că au existat credincioşi care au ajuns la o înaltă părere de sine: spovedindu-se foarte des, au ajuns să se considere deasupra celor care se spovedesc mai rar. Au ajuns să confunde deasa spovedanie cu un semn al sporirii duhovniceşti, şi au transformat spovedania într-o cale de a se lăuda în faţa preotului cu virtuţile lor: în loc să spovedească faptul că îşi judecă aproapele sau că sunt iubitori de sine, ei spovedesc lucruri neimportante, ca să pară cât mai sporiţi în ochii duhovnicilor. Oricum, astfel de situaţii nu sunt multe. Şi nu trebuie să fie o piatră de poticnire pentru cei care îşi dau seama că au nevoie de spovedanie deasă.
Vom trece la prezentarea unui alt sfat standard: „La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele. Numai în spovedaniile de la mănăstiri părintele te ia la puricat. Aici, în lume, preoţii sunt mai înţelegători, văd altfel lucrurile...".
Acest sfat este dat de obicei de către creştinii cu viaţă căldicică celor care vor să afle cât mai multe despre spovedanie.
Experienţa primei spovedanii este hotărâtoare. Dacă prima spovedanie este făcută aşa cum trebuie, omul începe cu adevărat o viaţă nouă. Tocmai de aceea diavolul încearcă să transforme această Taină într-o practică banală. În cărţile monahale se fac dese referiri la râvna începătorilor: cei care iau asupra lor crucea călugăriei sunt povăţuiţi să păstreze cu grijă această râvnă, ca pe o comoară. O râvnă asemănătoare o au cei care se spovedesc pentru prima dată. De această primă spovedanie depinde în mare măsură viitorul lor duhovnicesc. Amprenta acestei spovedanii este foarte puternică.
Dacă la această spovedanie sunt trecute cu vederea anumite păcate, sufletul nu poate primi tămăduirea. La citirea rugăciunilor de dezlegare, preotul spune credincioşilor că „orice păcate veţi ascunde, îndoite le veţi avea...".
Este foarte greu acest cuvânt, dar cine nu ţine seama de el contestă întreaga procedură de tămăduire a spovedaniei. Sufletul nu este de lemn, să poată fi cioplit cu dalta. Nu există o procedură magică de tămăduire a sufletului. Cine respinge învăţătura Bisericii despre spovedanie şi nu se spovedeşte sincer nu poate primi iertarea păcatelor.
Nu putem deci inventa o nouă cale de tămăduire a sufletelor. Dacă oamenii nu îşi spovedesc păcatele, nu se vor putea îndrepta. Dacă ar fi stat în puterea oamenilor să se îndrepte prin propriile puteri, atunci nu ar mai fi fost nevoie de spovedanie.
Diferenţierea între spovedania de „mănăstire" şi spovedania de parohie este unul dintre indiciile că oamenii au o concepţie greşită în privinţa acestei Sfinte Taine. Majoritatea duhovnicilor de la mănăstiri au o altă rânduială de spovedanie decât duhovnicii de parohie: spovedesc după îndreptarele de spovedanie sau pun întrebările din Moliftelnic. Este firesc că atunci când un preot de mănăstire stă şi dă sfaturi pentru îndreptarea fiecărui păcat, credinciosul se simte mai folosit duhovniceşte. Nu judecăm aici de ce, de regulă, preoţii de mir sunt mai îngăduitori la spovedanie decât preoţii din mănăstiri (e adevărat că uneori cei din urmă folosesc îndreptare de spovedanie care conţin şi păcate discutabile: „m-am rugat la Dumnezeu având ochii închişi..."; sunt scrieri duhovniceşti în care se recomandă închiderea ochilor la rugăciune tocmai pentru ca mintea să se adune mai bine; oricum, spovedaniile în care se ţine seama de aceste îndreptare imperfecte sunt de preferat spovedaniilor făcute la întâmplare, după criterii subiective şi îndoielnice).
Repetăm: nu ne vom ocupa aici de motivele pentru care, de regulă, preoţii de mănăstire dau dovadă de mai multă acrivie în ceea ce priveşte spovedania. Ci ne vom ocupa de celălalt aspect, şi anume cel al atitudinii unor credincioşi faţă de spovedania la preotul de mănăstire şi la preotul de parohie.
„La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele..." Asemenea atitudine faţă de spovedanie este greşită. Păcatele care intră cel mai lesne în această categorie sunt cele legate de viaţa intimă a soţilor.
Adoptând o atitudine protestantă, unii soţi nu mai înţeleg familia ca pe o cale a împlinirii iubirii, în care pruncii sunt o binecuvântare de la Dumnezeu, ci o înţeleg ca pe un mijloc de satisfacere a poftelor şi a dorinţelor egoiste, copiii nefiind decât piedici nedorite sau puţin dorite. Numărul mare de avorturi arată că mulţi oameni nu înţeleg legătura dintre dragostea trupească şi rodul acesteia - care sunt copiii.
Creştinii ştiu că avortul este un mare păcat. Dar nu toţi creştinii au o concepţie creştină în ceea ce priveşte unirea trupească. Fugind de responsabilitatea creşterii copiilor, ei resping de fapt ceea ce este dragoste; transformă unirea trupească în satisfacerea poftelor trupeşti.
Amintim aici faptul că unele mijloace anticoncepţionale nu fac altceva decât să ucidă embrionul abia format, iar femeile care le folosesc fac avorturi (care, chiar dacă nu sunt conştientizate ca atare, tot crime sunt; este adevărat şi faptul că doctorii care prescriu sau farmacistele care vând astfel de produse ar trebui să le atragă atenţia beneficiarelor asupra efectelor acestor pastile; dar nu o fac decât în rare cazuri). Aşa-numitele „pilule post-contact" omoară embrionii. Steriletul împiedică numai dezvoltarea embrionului, nu şi formarea acestuia, şi determină implicit avorturi incipiente (în marea majoritate a cazurilor, aceste avorturi nu sunt simţite de către femeile care nici nu îşi dau seama că au fost mame, embrionul eliminat în perioada de necurăţie neavând prea mult timp şi nici loc pentru a se dezvolta; dar aceste avorturi nu sunt mai puţin crime decât avorturile programate).
Se poate pune întrebarea: ce legătură are folosirea steriletului cu alegerea duhovnicului? Cum un autor îşi permite să amestece două subiecte atât de diferite, cel al povăţuitorului duhovnicesc cu cel al mijloacelor anticoncepţionale?
O astfel de întrebare ar trăda însă imaturitate duhovnicească. Credinţa ortodoxă nu este trăită numai în spaţii cu o trăire spirituală aleasă. Nu toţi fiii Bisericii îşi petrec vremea având grijă de sufletele lor. Unii îşi împart timpul liber între slujba de duminică, singurul moment duhovnicesc din săptămână, şi momentele de satisfacere a diferitelor patimi. Dar scopul Bisericii nu este acela de a se ocupa numai de oile cele cuminţi, ci este de a-i aduce pe toţi la mântuire. În această situaţie, a nu face referire la un păcat în care cad unele dintre femeile care se consideră creştine ar fi o dovadă de ipocrizie (şi nici păcatul soţilor nu trebuie trecut cu vederea - doar femeia nu rămâne însărcinată de una singură...).
Am adus în discuţie acest subiect delicat după ce am ascultat cum un doctor creştin relata cu stupoare o parte din discuţiile sale cu diferiţi duhovnici. Era intrigat de faptul că aceştia le îngăduiau credincioşilor care se spovedeau la ei să se păzească de a face copii, fără să ştie că unele din aceste metode sunt avortive.
„Ei, ca duhovnici, ar fi trebuit să ştie că o femeie care are sterilet rămâne însărcinată la fel de uşor ca înainte. Ei îngăduiau aşa ceva, deşi erau foarte categorici împotriva avortului. Când le-am spus că de fapt îngăduiau avortul, chiar dacă în fază incipientă, au rămas fără cuvinte..."
Nu este greu de observat că problema metodelor anticoncepţionale nu este o simplă problemă medicală sau o chestiune care ţine numai de opţiunea personală - fără implicaţii spirituale, aşa cum se consideră de obicei, ci este în acelaşi timp o problemă duhovnicească. Una este însă când soţii păcătuiesc păzindu-se să facă copii, şi alta este când păcătuiesc ucigând fără să fie conştienţi copiii pe care i-au făcut fără să vrea.
Nu vom intra prea mult în acest subiect, pentru a nu ne îndepărta de tema principală. Ne vom opri însă încă puţin asupra întrebării: „Care sunt păcatele care nu trebuie spuse la spovedanie?"
Un sfânt şi-a adus aminte că în tinereţea sa furase o smochină, şi pentru acest păcat plângea cu frângere de inimă. „Pentru o smochină? Asta este exagerare, alţii fură fabrici întregi, şi unul s-a găsit să se pocăiască pentru o smochină? Asta este exagerare..." Această poziţie aparţine celor care consideră că păcatele trebuie cântărite în funcţie de căderile marilor păcătoşi, ale marilor hoţi, criminali, desfrânaţi, ...
Dar nu este aşa. Pe măsură ce urcăm pe scara duhovnicească, înţelegem că păcatele care mai înainte ni se păreau mici ne îndepărtau de Dumnezeu.
Ce este de făcut? Trebuie ca cei care înjură să se spovedească de mai multe ori pe zi, după fiecare înjurătură? Sau cei care se luptă cu patima fumatului să alerge la spovedanie de fiecare dată când le vine să aprindă o ţigară?
Considerăm nefolositoare prezentarea unei liste care să conţină păcatele care ar trebui spovedite fără zăbavă, şi cele a căror spovedanie poate fi amânată. O astfel de listă nu poate fi decât greşită. Pentru că oamenii nu sunt roboţi, să reacţioneze fiecare la fel. Dacă oamenii ar fi roboţi, atunci rolul duhovnicului ar fi simplu: ar deschide Pravila bisericească - sau ar căuta pe internet fişierele respective - şi ar citi de acolo reţeta. Ar căuta canonul prescris de Sfinţii Părinţi şi l-ar repeta fără să stea pe gânduri.
Numai că atât pravilele, cât şi canoanele Sfinţilor Părinţi nu au fost date ca reţete exacte pentru fiecare persoană bolnavă sau doar rănită de păcat. Învăţătura Bisericii atrage atenţia asupra faptului că duhovnicul, ţinând seama de canoanele din pravile, trebuie să folosească reţetele lor cu cât mai multă înţelepciune, dând dovadă de acrivie sau făcând pogorământ, după situaţie. Rostul canonului este îndreptarea păcătosului, nu pedepsirea lui.
Ajunşi aici, vom trece la cel de-al treilea punct al expunerii, şi anume alegerea duhovnicului, alegerea între un ieromonah şi un preot de mir.
Comparaţia clasică dintre monahii care strălucesc precum soarele, văduvii care strălucesc precum luna şi cei căsătoriţi, care strălucesc precum stelele, a fost înţeleasă în mod greşit ca o afirmare a faptului că preoţii de mir nu pot ajunge la o măsură duhovnicească înaltă.
„Preoţii de la mănăstire au har, cei de mir nu..."
Această cugetare trădează o concepţie eretică asupra familiei. Sfintele Sinoade au canonisit foarte aspru pe cei care dispreţuiau nunta şi se scârbeau de unirea trupească dintre soţi.
Taina hirotoniei este aceeaşi: nu există vreo Sfântă Taină pe care să o poată săvârşi numai ieromonahul, iar preotul de mir nu. Toţi preoţii, câtă vreme nu primesc învăţături eretice, au har. Iar dacă sunt vătămaţi de vreo erezie, sunt căzuţi din har, indiferent dacă trăiesc sau nu în mănăstire.
Dacă există o anumită diferenţiere, aceasta este între duhovnicii mai iscusiţi şi cei mai puţin iscusiţi. Chiar dacă şi unii şi alţii au puterea de a dezlega păcatele oamenilor, cei dintâi au şi priceperea de a-i ajuta pe oameni să se ridice din căderea în care se află.
Rostul spovedaniei nu este doar ca păcătosul să ia dezlegare de păcate, ci este ca păcătosul să se îndrepte şi să nu mai păcătuiască. Problema nu se pune deci la modul general, care e doctor mai bun, cel de la mănăstire sau cel din parohie. Problema este care anume ar fi doctorul cel mai bun pentru fiecare credincios.
Unii vor ajunge la concluzia că pentru ei este mai bine să se spovedească la un duhovnic dintr-o mănăstire, alţii la un preot de mir.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că unii creştini nici măcar nu îşi pun problema alegerii duhovnicului. Din comoditate, se spovedesc la preotul a cărui biserică este aproape de casa lor. Nu vor să se ostenească să găsească un duhovnic iscusit, pentru că se tem ca nu cumva un astfel de duhovnic să le dea canoane grele, să îi pună să renunţe la păcate. Ei înţeleg în mod greşit faptul că părintele la care se spovedesc este îngăduitor, şi ajung să considere viaţa creştină un compromis permanent, înlocuind poruncile Evangheliei cu nişte porunci mai comode, lepădând crucea mântuirii fără mustrări de conştiinţă.
În acelaşi timp există alţii care, din snobism sau din dorinţa de a ieşi în evidenţă, se spovedesc la mănăstire fără ca prin aceasta să manifeste dorinţa de a primi o povăţuire mai înţeleaptă. Aceştia vor să iasă în evidenţă cu orice preţ. Sfinţii Părinţi au observat că, în viaţa monahală, există ispita ca anumite patimi să fie ascunse sub masca cuvioşeniei. Mândria este cea mai puternică dintre acestea. De o formă asemănătoare a mândriei sunt biruiţi cei care îi dispreţuiesc pe cei care se spovedesc la duhovnici de mir, şi care pot face sute sau chiar mii de metanii în fiecare zi, dar la baza nevoinţei lor stă mândria.
Nu încercăm aici să stabilim un clasament, să facem o ierarhie între duhovnicii de la mănăstire şi cei de mir. De altfel, nu este greu de observat faptul că ieromonahilor, slujind mult mai des decât preoţii de mir şi neavând grijile familiei, le este mai uşor să meargă pe calea arătată de Sfinţii Părinţi. Dar credinţa creştină nu se rezumă la rugăciune. Şi familia este o cale de mântuire, şi crucea ei este binecuvântată de Dumnezeu. Sunt preoţi de mir care, crescându-şi copiii cu dragoste, sporesc mai mult decât unii ieromonahi care se lasă cuprinşi de rutina slujbelor şi pentru care rânduiala monahală este aducătoare de uscăciune, de plictiseală şi de împietrire a inimii.
Întrebarea nu trebuie să fie pusă la modul general: „care sunt mai sporiţi?", ci fiecare trebuie să se întrebe care este duhovnicul cel mai potrivit pentru sine.
Nu trebuie să ne sperie faptul că în vremurile noastre s-au împuţinat povăţuitorii. Cuviosul Serafim Rose scrie că nu trebuie să ne aşteptăm ca în aceste vremuri păgâne să mai găsim duhovnici ca cei din Filocalie. Scrie că iubitorii de Dumnezeu trebuie să înţeleagă că trebuie să ne mulţumim cu duhovnicii pe care îi avem, şi nu să aşteptăm degeaba să găsim duhovnici de mărimea celor din Pateric.
Îndrăznim totuşi să spunem că părintele Porfirie Bairaktaris a trăit în vremurile noastre. Că părintele Paisie Aghioritul a trăit în vremurile noastre. Că părintele Dimitrie Gagastahis din Platanos, vrednicul preot de mir, a trăit în vremurile noastre. Şi alţii ca ei, mulţi la număr, pe care îi ştie numai Dumnezeu, au urcat tot acum prin răbdare şi smerenie pe culmile sfinţeniei.
Oare sfatul părintelui Serafim Rose este greşit? Nu, în nici un caz. Părintele îi previne însă pe cei care caută duhovnici precum cei din Pateric să fie cu picioarele pe pământ. Dacă am fi fost la măsura monahilor din Pateric, am fi putut pretinde că avem nevoie de îndrumători la măsura Avvei Antonie cel Mare, dar aşa, fiind plini de păcate şi iubitori de sine, ar trebui să ne mulţumim cu doctorii care ne pot vindeca de patimi, chiar dacă aceştia nu se ridică la înălţimea bătrânilor din Pateric.
„Duhovnic de mir sau de mănăstire?"
Fiecare bolnav are rănile lui. Pentru unele boli, unii doctori sunt mai buni decât alţii. Sunt unii cărora le este mai de folos să se spovedească la preotul de parohie, la care pot ajunge foarte des. Câtă vreme au de luptat cu căderi foarte mari, spovedania deasă le este de mare folos. În acelaşi timp s-ar putea ca de mai mare folos să le fie întâlnirea cu un duhovnic ieromonah, care poate avea mai multă experienţă în arta spovedaniei.
Dar spovedania nu ţine numai de artă, cel mai important este ca duhovnicul să fie luminat de Dumnezeu.
Una dintre soluţiile pe care le întâlnim din ce în ce mai des în zilele noastre este următoarea: creştinii îşi găsesc un duhovnic de mir cu care se pot întâlni des. În acelaşi timp, pentru problemele mai grele ei pot cerceta pe vreunul dintre ieromonahii mai bătrâni (nu atât la trup, cât mai ales la minte). Duhovnicii de mir nu ar trebui să îi împiedice să ţină seama de poveţele bătrânilor ieromonahi, iar ieromonahii îi vor ajuta să sporească în toate cele bune pe care le recomandă duhovnicii de mir.
S-ar mai putea spune multe despre acest subiect, dar nu o vom face, întrucât nu dorim decât să atragem atenţia asupra unor probleme care îşi caută rezolvare.
„Trebuie să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti de patru ori pe an, că aşa învaţă Biserica..."
„La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele..."
„Preoţii de la mănăstire au har, cei de mir nu..."
Iată care au fost afirmaţiile care ne-au provocat să scriem acest text. Astfel de sfaturi nu pot da roade bune. Dovedesc imaturitate duhovnicească. Cei care s-au grăbit să le comunice altora sunt doctori care nu s-au vindecat mai întâi pe ei înşişi.
Nu este uşor ca, după citirea rândurilor de mai sus, cititorii să reuşească să discearnă între ceea ce le este cu adevărat de folos să preia din sfaturile altor creştini şi ceea ce nu merită luat în seamă.
Trebuie totuşi să atragem atenţia asupra faptului că nu ne-am dorit în nici un caz să promovăm un anumit scepticism cu mască duhovnicească. Efectul unui asemenea scepticism poate fi demolator, poate duce la uscăciune duhovnicească. Un astfel de scepticism riscă să transforme omul într-un judecător nu numai al părerilor îndoielnice ale altora, ci şi al întregii vieţi ortodoxe, ajungând să judece critic până şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Sfânta Scriptură şi însăşi Biserica.
Pentru a preîntâmpina o astfel de atitudine, vom afirma fără şovăială importanţa legăturii duhovniceşti dintre creştini. Cei care vin la biserică de puţină vreme vor avea multe de învăţat de la cei care au o experienţă duhovnicească mai solidă. Este adevărat că sfaturile acestora nu au rolul de a substitui sfaturile primite de la duhovnic. Dar este şi mai adevărat că pot fi foarte folositoare. Mai ales pentru cei care încă nu îndrăznesc, din ruşine sau din laşitate, să ceară răspunsuri chiar de la cel rânduit de Dumnezeu pentru a răspunde: adică de la duhovnic...
Danion Vasile, NOI SFINŢI PREOŢI DE MIR, Cum să ne alegem duhovnicul.
28 martie 2012
Rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru lume
Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă își îndreptează copiii săi mici.
Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale și puterea ajutorului Tău.
Dă ușurare sufletelor chinuite ale poporului Tău și pe noi, pe toți, ne învață prin Duhul Sfânt, să Te cunoaștem pe Tine.
Se
chinuiește sufletul omenesc pe pământ, Doamne, și nu poate să se
întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaște pe Tine, nici
bunătatea Ta.
Mintea noastră este întunecată de grijile lumești și nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează.
Milostivirii Tale toate îî sunt cu putință.
Tu
ai spus în Sfânta Evanghelie, că morții vor auzi glasul Fiului lui
Dumnezeu și vor învia. Așa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă
glasul Tău și să învie, întru bucurie.
22 martie 2012
Războiul nevăzut
Mai înainte de a se zidi omul şi cele
văzute, în lumea nevăzută a îngerilor, s-a întâmplat o nebună răutate.
Lucifer şi ceata sa au vrut ei să fie mai presus de Dumnezeu. Celelalte
Căpetenii de oştire îngerească s-au împotrivit acestei nebunii. Lucifer
însă ca un fulger a căzut de la faţa lui Dumnezeu, făcându-se din înger
luminat drac întunecat. “Vai pământului şi mării, căci diavolul a
coborât la voi având mânie mare” (Apoc. 12, 12).
El este leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită. Între el şi suflet se începe războiul nevăzut.
Nesocotit este acela care-şi pune nădejdea în oameni sau în altă făptură, oricare ar fi ea.
Nu te ruşina câtuşi de puţin să slujeşti altora şi să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.
Nu te sprijini pe tine însuţi ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu.
Nu te crede de fel în ştiinţa ta
şi nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în harul lui Dumnezeu care
ajută pe cei smeriţi şi umileşte pe cei mândri.
Nu te slăvi cu avuţiile tale,
dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci în Dumnezeu
care dăruieşte totul şi care peste toate, încă şi peste Sine Însuşi,
doreşte să ţi se dăruiască.
Nu te înălţa deloc din pricina
puterii sau a frumuseţii trupului tău, pe care o uşoară neputinţă îl
doboară şi îl veştejeşte.
Nu te socoti mai bun ca alţii ca
nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui Dumnezeu care ştie ce este
în fiecare din noi.
Nu te mândri cu bunele tale
fapte, căci judecăţile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor şi
ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu.
Mânia şi invidia rod inima celui trufaş.
Nu-ţi deschide inima oricui, dar vorbeşte despre treburile tale cu omul înţelept şi temător de Dumnezeu.
Nu sta în adunarea tinerilor şi a
oamenilor de lume. Caută pe cei smeriţi, pe cei simpli şi nu sta de
vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet.
Nu fi familiar cu nici o femeie,
dar roagă-te lui Dumnezeu pentru toate cele pline de virtute. Nu năzui
să fii familiar decât cu Dumnezeu şi cu Îngerii şi fereşte-te să fii
cunoscut de oameni.
Se cade să ai dragoste pentru toată lumea, dar familiaritatea îşi are neajunsurile ei.
Fiule, când vrei să te apropii,
să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite. Sfinţii
Apostoli, cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi
care, deşi se vedeau în lume, nu erau din lume, totuşi au fost
prevestiţi de Mântuitorul prin cuvântul către Petru:
“Simone, Simone, iată Satana v-a
cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu M-am rugat pentru tine
ca să nu scadă credinţa ta.”
Pricepem din aceasta cum că
războiul nevăzut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de
Dumnezeu să dea în stadia vieţii acesteia. El are legi după care trebuie
să urmăm întocmai, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Căci
zice credinţa dintre Sfinţi: “Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni,
care să se mântuiască”.
Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi, pământ sau cenuşă.
Războiul duhovnicesc seamănă
întru câtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa
aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale
războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea
aceasta şi să ne aducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia
deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.
Cei ce nu urmăresc în viaţa
aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup,
aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci
câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească
din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta
sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De
aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te
simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.
Războiul începe abia cu cei ce
vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă
să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii
acesteia. Şi începe aşa:
Toate patimile sau lucrările
împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a
făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii
acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau
neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi
se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean se
îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot
de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.
Prima întâlnire între minte şi
diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă
mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai
sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a
războiului sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu
momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire.
Mintea însă se trezeşte, că a
fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i
era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care
se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi
mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la
dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori,
viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a
câtorva clipe.
Dacă întârziem să ne luptăm, se
poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea
poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa.
Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după
lege.
Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: “momeala aruncată de Satana”.
Încă din Vechiul Testament se
cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: “Fiica
Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de
cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va
lua şi va lovi de piatră pruncii tăi”.
Gândurile celui rău, nălucirile
lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii
vaviloneşti sau “puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar
piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului,
piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au
băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este
sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim.
De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va
cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va
spulbera. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: “Ca numele lui Iisus
Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este”. Cerul este mintea
şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea
neîncetată a preasfântului nume: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu
întinsă asupra vrăjmaşului.
Deci vremea de luptă are o clipă
de mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi aduce aminte cu credinţă
de “Doamne Iisuse…”, i se întâmplă că încuviinţează momeala vrăjmaşului.
Aici e graniţa între lupta după lege şi căderea în fărădelege. Deci,
mintea căzută în hotarul fărădelegii, dă încuviinţarea ei voinţei,
căreia încă-i suflă vicleanul boarea ameţirii. Voinţa ia hotărârea
întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte.
Darul libertăţii voinţei ni l-a
dat Dumnezeu ca pe o mare cinste, şi prin el avem a spori până la măsuri
dumnezeieşti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor
sufleteşti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobândirea
libertăţii de fii ai lui Dumnezeu, de fii ai adevărului, care face
liberi pe cei ce stau în adevăr şi nu stau în minciună şi-n tatăl
minciunii. Prin darul libertăţii voiţei, avem de suit de la chip la
asemănare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit
Dumnezeu între oameni şi tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rând de
oameni, în tot chipul silindu-se să ne dezlege libertatea voinţei din
lanţuri străine, iar noi nepricepuţii, după puţin, iarăşi ne predăm spre
şi mai grele lanţuri. Iubirea înclină libertatea ca pe o cumpănă.
Deci, dacă mintea va iubi
momeala străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri
spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtura în cetate şi se
năpustesc puhoaiele de vrăjmaşi, care aşteptau ascunşi afară. Şi repede
urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi
repetarea faptei aceleia până ajunge deprindere sau obicei.
Înrădăcinarea sufletească şi trupească a omului, până la neputinţa de a
se mai împotrivi, sau până a nu vrea să se mai împotrivească. Aşa se
întâmplă că lucrarea (firii) împotriva firii i se face omului a doua
fire – firea fărădelegii sau legea păcatului.
Totuşi omul, slăbindu-i
puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde odată
pruncii vaviloneşti erau micuţi şi-i lua în glumă, acum s-au făcut
bărbaţi şi-i simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i
s-a stins puterea voinţei de a se împotrivi. Când avea puterile
întregi, n-asculta de povaţă, iar acum când nu le mai are, le-ar
întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea
tinereţii o dă cui nu trebuie, iar bătrâneţea hârbuită umblă s-o dea lui
Dumnezeu. Ce socoteală?
Câteodată primeşte Dumnezeu şi
cioburile, însă numai dacă au mai rămas puteri şi pentru cea mai de pe
urmă luptă, mai grea ca cea dintâi, care e pe viaţă şi pe moarte. Căci
vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de
strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine
cu asprime mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca
pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca ceasta, diavolul umblă
să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.
Trebuie să spunem că fiecare din
patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu, până la căderea
cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar
îndrăcirea. De pildă: lăcomia de avere, lăcomia de putere şi fumul
mândriei pe câţi nu i-a luat de minte şi s-au omorât! Boalele de pe urma
curviei, pe câţi nu i-a adus ca să-şi pună capăt zilelor? Care a
sfârşit bine dintre beţivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de
patima lor? Dar şi lenea poate face nebuni, când se vede în primejdii.
De unde atâta pustiire? De la o
clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul ia furişat
undiţa iadului pe gât învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru
sensibil al lumii de aici.
Protrivnicul ispiteşte cu
momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are
pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfrânarea, pe cel
înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia, care pe mulţi
i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors, pe cei dornici de
Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia, încât în zilele noastre se
văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă după
plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii căci sub orice plăcere e
încolăcit un şarpe.
ARSENIE BOCA - Cărarea Împărătiei Cap. II – Războiul nevăzut
Abonați-vă la:
Postări (Atom)