Rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru lume

Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă își îndreptează copiii săi mici.

Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale și puterea ajutorului Tău.

Dă ușurare sufletelor chinuite ale poporului Tău și pe noi, pe toți, ne învață prin Duhul Sfânt, să Te cunoaștem pe Tine.

Se chinuiește sufletul omenesc pe pământ, Doamne, și nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaște pe Tine, nici bunătatea Ta.

Mintea noastră este întunecată de grijile lumești și nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează.

Milostivirii Tale toate îî sunt cu putință.

Tu ai spus în Sfânta Evanghelie, că morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor învia. Așa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău și să învie, întru bucurie.

Războiul nevăzut

Mai înainte de a se zidi omul şi cele văzute, în lumea nevăzută a îngerilor, s-a întâmplat o nebună răutate. Lucifer şi ceata sa au vrut ei să fie mai presus de Dumnezeu. Celelalte Căpetenii de oştire îngerească s-au împotrivit acestei nebunii. Lucifer însă ca un fulger a căzut de la faţa lui Dumnezeu, făcându-se din înger luminat drac întunecat. “Vai pământului şi mării, căci diavolul a coborât la voi având mânie mare” (Apoc. 12, 12).

El este leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită. Între el şi suflet se începe războiul nevăzut.

Nesocotit este acela care-şi pune nădejdea în oameni sau în altă făptură, oricare ar fi ea.

Nu te ruşina câtuşi de puţin să slujeşti altora şi să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.

Nu te sprijini pe tine însuţi ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu.

Nu te crede de fel în ştiinţa ta şi nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în harul lui Dumnezeu care ajută pe cei smeriţi şi umileşte pe cei mândri.

Nu te slăvi cu avuţiile tale, dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci în Dumnezeu care dăruieşte totul şi care peste toate, încă şi peste Sine Însuşi, doreşte să ţi se dăruiască.

Nu te înălţa deloc din pricina puterii sau a frumuseţii trupului tău, pe care o uşoară neputinţă îl doboară şi îl veştejeşte.

Nu te socoti mai bun ca alţii ca nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui Dumnezeu care ştie ce este în fiecare din noi.

Nu te mândri cu bunele tale fapte, căci judecăţile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor şi ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu.

Mânia şi invidia rod inima celui trufaş.

Nu-ţi deschide inima oricui, dar vorbeşte despre treburile tale cu omul înţelept şi temător de Dumnezeu.

Nu sta în adunarea tinerilor şi a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriţi, pe cei simpli şi nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet.

Nu fi familiar cu nici o femeie, dar roagă-te lui Dumnezeu pentru toate cele pline de virtute. Nu năzui să fii familiar decât cu Dumnezeu şi cu Îngerii şi fereşte-te să fii cunoscut de oameni.

Se cade să ai dragoste pentru toată lumea, dar familiaritatea îşi are neajunsurile ei.

         Fiule, când vrei să te apropii, să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite. Sfinţii Apostoli, cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi care, deşi se vedeau în lume, nu erau din lume, totuşi au fost prevestiţi de Mântuitorul prin cuvântul către Petru:

         “Simone, Simone, iată Satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta.”

         Pricepem din aceasta cum că războiul nevăzut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de Dumnezeu să dea în stadia vieţii acesteia. El are legi după care trebuie să urmăm întocmai, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Căci zice credinţa dintre Sfinţi: “Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni, care să se mântuiască”.

         Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi, pământ sau cenuşă.

         Războiul duhovnicesc seamănă întru câtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne aducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

         Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.

         Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa:

         Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.

         Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire.

         Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe.

         Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.

         Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: “momeala aruncată de Satana”.

         Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: “Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi”.

         Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau “puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: “Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este”. Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

         Deci vremea de luptă are o clipă de mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi aduce aminte cu credinţă de “Doamne Iisuse…”, i se întâmplă că încuviinţează momeala vrăjmaşului. Aici e graniţa între lupta după lege şi căderea în fărădelege. Deci, mintea căzută în hotarul fărădelegii, dă încuviinţarea ei voinţei, căreia încă-i suflă vicleanul boarea ameţirii. Voinţa ia hotărârea întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte.

         Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu ca pe o mare cinste, şi prin el avem a spori până la măsuri dumnezeieşti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufleteşti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobândirea libertăţii de fii ai lui Dumnezeu, de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr şi nu stau în minciună şi-n tatăl minciunii. Prin darul libertăţii voiţei, avem de suit de la chip la asemănare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu între oameni şi tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rând de oameni, în tot chipul silindu-se să ne dezlege libertatea voinţei din lanţuri străine, iar noi nepricepuţii, după puţin, iarăşi ne predăm spre şi mai grele lanţuri. Iubirea înclină libertatea ca pe o cumpănă.

         Deci, dacă mintea va iubi momeala străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtura în cetate şi se năpustesc puhoaiele de vrăjmaşi, care aşteptau ascunşi afară. Şi repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia până ajunge deprindere sau obicei. Înrădăcinarea sufletească şi trupească a omului, până la neputinţa de a se mai împotrivi, sau până a nu vrea să se mai împotrivească. Aşa se întâmplă că lucrarea (firii) împotriva firii i se face omului a doua fire – firea fărădelegii sau legea păcatului.

         Totuşi omul, slăbindu-i puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde odată pruncii vaviloneşti erau micuţi şi-i lua în glumă, acum s-au făcut bărbaţi şi-i simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea voinţei de a se împotrivi. Când avea puterile întregi, n-asculta de povaţă, iar acum când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tinereţii o dă cui nu trebuie, iar bătrâneţea hârbuită umblă s-o dea lui Dumnezeu. Ce socoteală?

         Câteodată primeşte Dumnezeu şi cioburile, însă numai dacă au mai rămas puteri şi pentru cea mai de pe urmă luptă, mai grea ca cea dintâi, care e pe viaţă şi pe moarte. Căci vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asprime mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca ceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

         Trebuie să spunem că fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu, până la căderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă: lăcomia de avere, lăcomia de putere şi fumul mândriei pe câţi nu i-a luat de minte şi s-au omorât! Boalele de pe urma curviei, pe câţi nu i-a adus ca să-şi pună capăt zilelor? Care a sfârşit bine dintre beţivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar şi lenea poate face nebuni, când se vede în primejdii.

         De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul ia furişat undiţa iadului pe gât învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici.

         Protrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfrânarea, pe cel înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia, care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors, pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia, încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.

ARSENIE BOCA - Cărarea Împărătiei  Cap. II – Războiul nevăzut

Calea Ascetilor

Sfinţii Părinţi zic într-un glas: primul lucru de avut în vedere este acela că niciodată şi nicidecum să nu te bizui pe tine. Lupta la care te încingi este foarte anevoioasă şi puterile tale omeneşti sunt prea slabe pentru a întâmpina această înfruntare. De te vei bizui pe ele, istovit vei cădea la pământ şi fără vlaga de a mai continua lupta. Numai Dumnezeu îţi poate dărui izbânda dorită.
A nu se bizui pe sine însuşi este pentru cei mai mulţi un obstacol greu de trecut chiar de la început. El trebuie depăşit, căci altminteri noi nu avem nici o nădejde de mers mai departe. Căci cum poate cineva să primească vreun sfat şi vreun ajutor când se crede atotştiutor şi atotputernic şi nu-i sunt de trebuinţă îndrumări şi poveţe? 

Prin acest zid de îngâmfare nu pătrunde nici o rază de lumină.

Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor! strigă proorocul Isaia (V, 21), iar Apostolul Pavel întăreşte: Nu vă socotiţi înşivă înţelepţi (Romani XVII,16). Împărăţia cerurilor s-a arătat pruncilor, dar s-a ascuns celor ce se cred înţelepţi şi pricepuţi (Matei XI, 25).
De aceea să ne îngrijim de golirea nemăsuratei încrederi în sine pe care o avem în noi. Adesea ea este aşa de înrădăcinată în noi, încât nici nu băgăm în seamă cum ne stăpâneşte inima în voie. Şi totuşi, chiar egoismul, iubirea şi preocuparea de sine sunt cauzele greutăţilor noastre, neplăcerilor, suferinţelor, nereuşitelor şi patimilor sufleteşti şi trupeşti.

Cercetează-te deci cu grijă şi vezi cât de legat eşti de pofta ta de a-ţi face pe plac. Slobozenia îţi este
îngrădită de lanţurile iubirii de sine, şi aşa peregrinezi ca un rob legat din zori şi până-n seară. ,,Acum poftesc
să beau”, ,,acum să mă scol”, ,,acum să citesc ziarul” – aşa eşti dus clipă de clipă în laţul propriilor porniri şi
izbucneşti în nemulţumire, nerăbdare sau mânie de îndată ce ţi se împotriveşte ceva.

De te vei uita în adâncul sufletului tău, te va întâmpina aceeaşi privelişte. Uşor se vede scârba ce o simţi când cineva te contrazice. Aşa se trăieşte în robie. Dar Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului acolo este libertatea (2 Corinteni III, 17). Cum poate vreodată ieşi ceva bun din această preocupare de sine?
Nu ne-a dat oare Domnul nostru porunca de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine şi pe Dumnezeu mai presus
de orice? În loc de aceasta, nu se îndreaptă gândurile noastre în permanenţă asupra binelui nostru propriu?

Nu, ci fii pe deplin încredinţat că nimic bun nu poate veni din tine însuţi. Şi, dacă din întâmplare ţi-ar veni vreun gând către aproapele, să ştii că ţi-a fost trimis de la izvorul bunătăţilor: este un dar al Dătătorului de viaţă. Tot aşa şi puterea de a pune în viaţă gândul bun nu e a ta, ci Ţi-este dată de Sfânta Treime.

Noua viaţă în care ai intrat se aseamănă cu cea a grădinarului. Pământul pe care-l lucrează l-a primit de
la Dumnezeu, ca şi seminţele, căldura soarelui, ploaia şi creşterea. Dar munca îi este hărăzită lui însuşi.
Dacă lucrătorul câmpului vrea să obţină o recoltă bogată, trebuie să asude din zori şi până-n seară, să
cureţe, să plivească, să ude şi să stropească, pentru că semănăturile sunt ameninţate de multe primejdii.
Lucrarea nu trebuie să înceteze niciodată, el trebuie să fie tot timpul treaz, veghetor, pregătit: şi cu toate
acestea, recolta atârnă în ultimul rând de vreme, adică de Dumnezeu.

Ţarina pe care noi suntem puşi să o îngrijim şi s-o păzim este ogorul propriei noastre inimi; recolta este
viaţa veşnică. Veşnică, întrucât nu stă sub timp şi loc, nici sub împrejurări dinafară: este viaţa adevăratei libertăţi, a iubirii, milostivirii şi a luminii neîngrădite, şi tocmai de aceea este veşnică. Este o viaţă duhovnicească, pe tărâmul duhului: este o ipostază. Începutul se pune aici, nu are sfârşit, şi nici o putere lumească nu o poate stăpâni, iar locul ei este inima omului. Prigoneşte-te pe tine însuţi, spune Sfântul Isaac
Sirul, şi vrăjmaşul va fi izgonit de îndată ce te apropii de el. Împacă-te cu tine însuţi şi cerul şi pământul vor
face pace cu tine. Întăreşte-te ca să intri în cămara cea mai dinăuntru, şi vei vedea cămara cerească, deoarece şi una şi cealaltă sunt aceeaşi. Scara ce duce la împărăţia cerurilor se află în tine, în tainiţa sufletului tău. Curăţeşte-te de păcate şi vei găsi cărările suişului. Cămara cerească de care vorbeşte Sfântul aici este
totuna cu viaţa veşnică. Se mai cheamă şi Împărăţia cerurilor, Împărăţia lui Dumnezeu, sau, cu un cuvânt,
Hristos. A trăi în Hristos este a trăi în viaţa veşnică.

Acum, când ştim unde se dă lupta ce tocmai am început-o, şi care e ţelul şi locul ei, acum înţelegem de
ce ea se cheamă războiul nevăzut. Toate acestea se petrec în tăcerea inimii noastre; următorul lucru de
mare însemnătate pe care îl descoperă Sfinţii Părinţi este: pune pază gurii tale şi uşă de îngrădire buzelor
tale despre această taină. Dacă deschizi uşa saunei, se pierde căldura şi nu mai e de folos nimănui.

Nu vorbi deci nimănui nimic de spre hotărârea de curând luată. Nu pomeni nimic despre noua viaţă
începută, şi nici despre descoperirile şi trăirile pe care nădăjduieşti că le vei dobândi. Singura persoană
dinafară ce poate fi părtaşă este doar duhovnicul tău. Această tăcere este atât de importantă deoarece
vorbăria asupra propriilor strădanii dă naştere la noi preocupări şi încredere în sine. Acestea trebuiesc
înăbuşite în primul rând! Prin tăcere creşte astfel încrederea în Acela ce vede lucrurile ascunse; prin
tăcere se îmbunătăţeşte vorbirea cu Cel ce aude fără cuvinte. Către El se îndreaptă strădaniile tale, şi la El
trebuie să-ţi fie ancorată întreaga încredere pe vecie, iar în veşnicie nu se găsesc cuvinte.
Astfel trebuie să recunoşti că tot ce vei întâmpina de acum înainte este trimis de la Dumnezeu spre ajutorul tău în luptă. Doar El ştie ce este folositor pentru tine şi ce îţi trebuieşte după caz: împiedicări sau înlesniri, ispite sau căderi. Nimic nu se petrece întâmplător şi din toate vei trage învăţătură. Aceste adevăruri trebuiesc privite cu toată luarea aminte pentru că prin ele creşte încrederea în Dumnezeu pe care ai
ales să-L urmezi. Sfinţii îţi mai dau o învăţătură de folos pentru drum: trebuie să te socoţi ca fiind un copilandru ce îşi poticneşte primii paşi şi se osteneşte cu buchile. Toată înţelepciunea lumească şi toate priceperile ce le-ai putea avea sunt cu totul netrebnice în războiul care te aşteaptă, şi la fel de deşarte îţi sunt rangul şi averile lumeşti. Virtutea ce nu se foloseşte în slujba Domnului devine viciu, şi ştiinţa ce nu dezleagă baierile inimii e stearpă şi vătămătoare, căci îndeamnă la slavă deşartă. Este numită goliciune căci n-are căldură şi nu revarsă dragoste. Aşadar lasă-ţi ştiinţa şi fă-te nebun pentru a fi înţelept; trebuie să fii sărac lipit pentru a fi bogat, şi slăbănog pentru a fi tare.

S-a spus că doar puţini găsesc calea cea îngustă care duce la viaţă, şi că trebuie să ne silim a intra pe
poarta cea strâmtă. Că mulţi zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea (Luca XIII, 24).
Pricina este de găsit în împotrivirea de a ne prigoni pe noi înşine. S-ar putea să ne biruim unele din
marile şi primejdioasele patimi, dar să ne oprim la crească oricât. Nu prădăm şi nu furăm, dar ,,ciupim”
câte puţin de ici-colo cu plăcere; nu ne îmbătăm, dar bem ceai şi cafea peste măsură. Inima este la fel de
plină de pofte: rădăcinile nu sunt smulse. Şi ne rătăcim în pădurea tânără ce a crescut pe pământul compătimirii de sine.
Dă năvală împotriva compătimirii de sine, căci ea este rădăcina tuturor relelor din tine. De n-ai avea păcat
în tine, ai vedea îndată că noi înşine purtăm vina acestui rău pe care nu vrem să-l pricepem, ci îl luăm de bun. Te compătimeşti pe tine însuţi şi de aceea privirea ţi se întunecă. Te vezi numai pe tine însuţi şi astfel ţi se
mărgineşte orizontul. Dragostea ta este legată de tine: slobozeşte-o, şi răul se va îndepărta de la tine.
Asupreşte această stare primejdioasă şi poftă de trai bun, loveşte-le din toate părţile!
Înăbuşeşte-ţi poftele şi plăcerile, nu le da putinţă să răsufle. Fii aspru cu tine însuţi; nu-i da omului trupesc cele ce le cere necontenit. Căci tot ce se repetă se întăreşte, dar ceea ce nu primeşte hrană moare.
Fii cu mare băgare de seamă să nu închizi uşile cele mari ale răului şi totodată să laşi o uşiţă mică din
spatele casei prin care răul să se poată strecura sub o altă înfăţişare.
La ce-ţi foloseşte de pildă să dormi pe pământ tare, dar apoi să te desfeţi în baia fierbinte? Sau să te
laşi de fumat, dar să dai frâu liber flecărelii? Sau, îţi înfrânezi flecăreala, dar citeşti romane de aventuri? Sau
încetezi de a mai citi romane, dat îţi dai frâu liber fanteziei şi te îndestulezi cu dulceaţa melancoliei?
Toate acestea sunt doar forme diferite ale aceluiaşi fenomen: pofta ta nemăsurată de a-ţi satisface
nevoia de plăceri personale. Trebuie să-ţi stârpeşti însăşi pofta de a-ţi fi bine, de a fi bine dispus, de a fi mulţumit. Trebuie să înveţi a iubi necazul, sărăcia, durerea, greutatea. Trebuie să înveţi a urma poruncile Domnului în toate: a nu vorbi cu semeţie, a nu te împodobi, a te supune mai-marilor, a nu pofti femeia, a nu te mânia, şi multe altele. Căci toate aceste porunci nu ne-au fost date ca să ne prefacem că n-ar exista, ci ca să fie urmate; altminteri nu ne-ar mai fi împovărat cu ele Domnul milostivirii.
Dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine, a spus El (Matei XVI, 24), şi a lăsat să fie după
voia fiecăruia – dacă vrea cineva – şi după judecata fiecăruia, ca să se lepede de sine.

Prima dată când te birui pe tine, să-ţi fie un semn: acum sunt pe drumul cel bun! Dar să nu te socoţi
priceput în ochii tăi, ci mulţumeşte lui Dumnezeu, căci numai el ţi-a dat puterea. Nu te bucura de izbândă ci
purcede fără preget mai departe. Altminteri răul învins se poate dezmorţi să te atace pe la spate. Aminteşte-ţi: israeliţii au primit poruncă de la Dumnezeu să alunge de la ei pe toţi locuitorii ţării atunci când au cucerit noua ţară (Numeri XXXIII, 52). Şi aceasta să ne fie nouă spre învăţătură.
Mărimea biruinţei de sine nu are importanţă. Poate a fost că n-am mai fumat ţigara de dimineaţă, sau
poate ceva în aparenţă atât de neînsemnat ca a nu mai întoarce capul sau a nu mai încrucişa privirea. Nu ceea ce se vede în afară este hotărâtor. Cele mici pot fi mari iar cele mari pot fi mici. Dar fiţi pregătiţi întotdeauna pentru pasul următor din luptă: trebuie să veghem necontenit căci răgaz de odihnă nu ni se dă.
Iarăşi şi iarăşi: taci! Nimeni să nu observe ce ţi se întâmplă. Lucrezi pentru Cel Nevăzut, deci lucrarea ta
să rămână nevăzută. Sfinţii ne spun că dacă laşi firimituri în jur, vin păsările diavolului şi le ciugulesc.
Grijeşte de mulţumirea de sine: o singură bucăţică poate nărui roada multor ani de muncă.
De aceea sfătuiesc Părinţii: lucrează cu discernământ. Din două rele alege-l pe cel mai mic. De eşti singur în încăpere, alege bucata cea mai proastă,dar de te vede cineva alege calea de mijloc care trezeşte
cea mai puţină luare aminte. Ţine-te ascuns şi cât mai nebăgat în seamă cu putinţă; aceasta să-ţi fie o regulă în toate împrejurările. Nu vorbi despre tine însuţi cum ai dormit, ce ai visat şi ce ţi s-a întâmplat, nu-ţi da cu
părerea neîntrebat, nu vorbi despre nevoile şi afacerile tale. Toată această sporovăială hrăneşte preocuparea de sine.

Nu-ţi schimba nici locul de muncă şi funcţia, locuinţa şi celelalte. Aminteşte-ţi: nu există nici un loc, nici o poziţie socială şi nici o împrejurare din afară care să nu-ţi fie de folos în lupta pe care ai ales-o. Aici nu se
potrivesc doar meseriile ce slujesc nemijlocit patimilor. Nu te sili nici să ajungi în slujbe şi demnităţi înalte: cu cât eşti mai mărunt, cu atât mai liber. Fii mulţumit cu viaţa pe care o duci. Nu fi nici iute în a-ţi arăta cunoştinţele şi talentele. Păzeşte-te de a spune: nu, nu aşa ci aşa. Nu te prici la vorbe şi nu te băga în
certuri; lasă-l pe celălalt să aibă dreptate. Nu-ţi impune niciodată voia ta mai presus de a celuilalt. Astfel se
deprinde greul meşteşug al ascultării, şi prin aceasta al smereniei. Căci smerenia ne este de cea mai mare
trebuinţă. Rabdă mustrări fără să murmuri: fii mulţumitor când eşti ruşinat, neluat în seamă şi trecut cu vederea. Dar nu căuta cu tot dinadinsul situaţii umilitoare: ele ţi se oferă din belşug cât e ziulica de lungă. Acela ce e veşnic umil şi linguşitor sare în ochi şi careva ar zice: o, ce mai smerit! Dar adevăratul smerit nu se cunoaşte: Lumea nu ne cunoaşte fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El (1 Ioan III, 1); pentru lume, acela e un ,,neica nimeni”.
Oare ce ar fi spus confraţii pescari rămaşi pe ţărm când Petru şi Andrei, Ioan şi Iacov îndată au mers după
El (Matei IV, 20) ? Pentru ei cele două perechi de fraţi au dispărut, au pierit. Nu şovăi: nu te teme să dispari şi tu ca şi aceia şi să ieşi din rândurile acestui neam curvar şi păcătos; ce vrei să câştigi: sufletul sau lumea?
(Marcu VIII, 34-38). Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine! (Luca VI, 26).

Sfântul Vasile cel Mare zice: Nu te poţi apropia de cunoştinţa adevărului cu inima tulburată. De aceea
trebuie să încercăm să ne ferim de toate acelea ce ne aduc tulburare în inimă, ce aduc uitarea, neliniştea şi
durerea sau ce trezesc îngrijorarea. Trebuie să ne îndepărtăm pe cât se poate de mult de toată linguşirea,
zburdarea şi sfada pentru mărunţişuri şi deşertăciuni.
Chiar şi atunci când slujim Domnului să nu ne îngrijim şi să nu ne silim pentru multe, ci în toată vremea să
avem în vedere că doar un lucru trebuieşte (Luca X, 41).

Cel ce vrea să-şi cureţe trupul trebuie mai întâi să-şi scoată hainele. Tot astfel e şi cu inima: ea trebuieşte dezbrăcată de veşmintele lumii acesteia ca să poată intra în ea Curăţitorul. Razele soarelui cele
aducătoare de sănătate nu pot atinge pielea dacă nu o dezgolim şi nu o umezim mai întâi. Aşişderea este şi cu
puterea tămăduitoare şi dătătoare de viaţă a Sfântului Duh. Deci: scoate-ţi veşmintele. Leapădă, dar fără să se vadă prea mult în afară, toate cele plăcute şi desfătătoare, cele de huzur sau care îţi distrează sau ,,clătesc” ochii, ,,gâdilă” urechile, cerul gurii, şi celelalte simţiri. Cine nu este cu Mine, este împotriva
Mea (Matei XII, 30), şi cel ce nu zideşte, dărâmă. Scutură-te de nevoile cele zilnice şi de deprinderile
lumeşti; fă-o în linişte, cumpănit, fără salturi neaşteptate, dar cu desăvârşire. Taie apoi pe cât este cu
putinţă acele legături cu lumea din afară: invitaţii, concerte, bunuri personale şi tot ce este în lume, adică
pofta trupului şi pofta vieţii, căci nu sunt de la Tatăl ci sunt din lume şi se războiesc împotriva sufletului. (1
Ioan II, 16 şi Petru II, 11).

Ce înseamnă lumea? Să nu te gândeşti la ceva văzut şi pipăit: lumea, ne învaţă Sfântul Macarie
Egipteanul, este acea mantie de flăcări întunecate ce înconjoară inima şi o îndepărtează de la pomul vieţii.
Lumea este tot ceea ce ne ţine şi încântă simţurile: este acea parte din noi care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu (Ioan XVII, 25).
Din lume sunt poftele şi pornirile noastre. Sfântul Isaac Sirul ni le înşiră: slăbiciune pentru avere, a strânge şi a avea feluri de lucruri; pofta de plăcerile simţurilor trupeşti; lăcomia, care este pricina pizmei; pofta de a porunci şi a hotărî; slava deşartă a strălucitoarei puteri; aplecarea către împodobire şi dorinţa de a plăcea oamenilor, dorirea laudelor omeneşti; grija şi teama pentru binele trupului. Toate acestea sunt din lume; ele se împletesc în chipul doririi şi ne ţin legaţi cu legături strânse.
De vrei să te dezlegi, cercetează-te după înşiruirea de mai sus ca să vezi împotriva cui să duci lupta ca să
te apropii de Dumnezeu. Căci prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu şi cel ce va voi să fie
prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu (Iacov IV, 4). Zarea largă se vede când ai părăsit valea strâmtă cu îndeletnicirile şi plăcerile ei. Nimeni nu poate să slujească la doi domni (Matei VI, 24); e cu neputinţă a fi deodată şi în vale şi în pisc.
Pentru a înlesni urcuşul şi a te uşura de poveri poţi cât mai adesea să-ţi pui întrebări ca acestea: e
pentru plăcerea mea sau a celuilalt că mă duc la cutare concert sau film? Îmi răstignesc trupul într-o pauză de cafea? Mă duc să-mi vând averile făcând acea călătorie de plăcere sau cumpărând acea carte? Îmi chinuiesc

trupul meu şi îl supun robiei (1 Corinteni IX, 27) citind lungit? Întrebările pot fi schimbate şi adăugite după
obiceiurile tale de trai şi legătura lor cu felul de viaţă propovăduit de Evanghelie. Şi iarăşi să-ţi aminteşti că:
acel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios (Luca XVI, 10). Şi nu te teme de usturime;
ea te ajută să scapi din valea cea strâmtă în care rătăceai făcând voile trupului şi ale simţurilor (Efeseni II, 3).
Să-ţi pui neîncetat şi fără milă aceste întrebări. Dar numai ţie însuţi; niciodată şi în nici un caz, nici măcar cu gândul celuilalt. Căci atunci când ai întrebat ceva de acest fel pe aproapele şi nu pe tine însuţi te-ai pus în tronul judecătorului şi ţi-ai rostit sentinţa. Ai pierdut astfel ceea ce câştigaseşi prin înfrânare; ai făcut
un pas înainte şi zece înapoi; aşa că ai de ce plânge pentru neghiobia, nepurtarea de grijă şi graba ta.

Acum când prin asemenea mijloace ţi-ai descoperit nimicnicia, nemernicia şi starea decăzută, acum strigă precum vameşul către Domnul: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul! (Luca XVIII).
Şi să adaugi: iată, eu sunt cu mult mai rău decât vameşul, căci nu mă pot opri de a trage cu coada ochiului la fariseu şi inima mi se trufeşte şi zice: îţi mulţumesc că nu sunt ca acela! Dar sfinţii ne spun că de îndată ce-ţi vezi întunecimea inimii şi slăbiciunea mădularelor îţi piere pofta de a-l mai îndrepta pe aproapele tău. Din bezna în care te afli vezi cum se oglindeşte cu putere în cele create strălucirea cerească: nu mai descoperi păcatele altora întrucât ale tale sunt covârşitoare. Căci numai atunci când te sileşti spre desăvârşire îţi vezi propria nedesăvârşire. Şi de abia atunci te desăvârşeşti, când ţi-ai văzut nedesăvârşirea, ce apare astfel din slăbiciune. Acum ţi se dă starea aceea pe care o făgăduia sfântul Isaac Sirul aceluia ce se prigoneşte pe sine
însuşi: ,,Şi vrăjmaşul tău se îndepărtează de îndată ce te apropii.”
Despre care vrăjmaş vorbeşte aici sfântul Părinte? Cu siguranţă de acelaşi care a luat pe vremuri
înfăţişarea şarpelui şi care de atunci ne dă nemulţumire, nerăbdare, aprindere, mânie, pizmă, teamă, îngrijorare, nelinişte, ură, scârbă, trândăvie, decădere, necredinţă şi pe scurt, tot cea ce ne amărăşte zilele şi care îşi are rădăcinile în dragostea şi cruţarea de sine.

Căci cum ar mai putea cere supunere acela care în durerile dragostei simte că niciodată nu se supune
Stăpânului? Şi ce-l face să se tulbure, să fie nerăbdător şi aprins dacă nu-i merge după voie? Prin nevoinţe el
s-a deprins să nici nu mai poftească ceva, şi de aceea îi merge precum doreşte, ne învaţă Avva Dorotei. Voia lui s-a contopit cu cea a lui Dumnezeu, şi pe care le va cere, pe acelea le va avea (Marcu XI, 24).

Poate fi oare pizmuit acela care nu se înalţă pe sine însuşi ci îşi vede ,,lungul nasului”, preţuindu-i pe

ceilalţi cu mult mai mult decât pe sine însuşi? Este cu putinţă teama, grija şi neliniştea la acela ce ştie că tot
ceea ce i se întâmplă i se cuvine precum tâlharului de pe cruce, după faptele sale? (Luca XXIII, 24). Trândăvia fuge de la dânsul întrucât o vădeşte în sine-şi; decăderea nu are loc, căci unde să mai cadă cel ce zace la pământ? Iar ura sa e îndreptată numai împotriva relelor din propria viaţă care Îl ascund pe Domnul
privirii sale: el îşi urăşte chiar şi sufletul său însuşi (Luca XIV, 16). Dar nici necredinţa nu stă mai bine,
căci acela a gustat şi a văzut că bun este Domnul. (Psalmul XXXIV, 9). Numai Domnul îl poartă mai
departe. Iubirea lui sporeşte necontenit şi odată cu ea şi credinţa.
Acela a făcut pace cu sine însuşi, aşa cum spune Isaac Sirul, şi cerul şi pământul au făcut pace cu el.
Acum se culeg roadele smereniei. Dar aceasta se face pe calea cea îngustă şi puţini sunt cei care o află.
(Matei VII, 14).

- Fragmente  din "Calea asceţilor" de FRITJOF TITO COLLIANDER în traducerea lui Dan Bădulescu, Editura Scara, 2002 -

Cum trebuie făcută rugăciunea?

Rugăciunea noastră ca să fie bine primită de Dumnezeu trebuie:

1. Să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică să cerem ce vrea si El. Că zice: “Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice veti cere de la Tatăl întru numele Meu, vă dă vouă” (Ioan 16, 23). Si Mântuitorul vrea tot ce sporeste mărirea Tatălui si mântuirea sufletelor noastre. Deci cine cere acestea se roagă în numele lui Iisus Hristos.

Prin Rugăciunea domnească cerem numai ce vrea Hristos, si, cum El însusi este Acela Care ne-a dat această rugăciune, când rostim Tatăl nostru înseamnă că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos. Dacă cerem însă bogătie, pieirea vrăjmasului, câstig la jocurile de noroc, slavă desartă, – adică «dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos”330 (Fer. Augustin, Cuvântarea LXXX (De Oratione), op. cit., vol. 11, p. 43 si 50).

2. «Să ne rugăm cu mintea întreagă si cu evlavie»331 (Mărturisirea ortodoxă, Bucuresti, 1981, II, 6), adică rugându-ne, să ne gândim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gând neîmpărtit, cuget nerisipit în timpul cât facem rugăciunea. Dacă rugăciunea este «vorbirea mintii cu Dumnezeu»332 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 76), atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gândul nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea lumească si să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul să se împrăstie departe.

Căci cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăstiată nu are nici un folos de rugăciune. «Cum puteti pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea voastră, dacă voi însivă nu luati aminte la rugăciune?»333(Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. Ioan Demetrescu, Bucuresti, 1908, partea a III-a, p. 62) Cine se roagă rău si totusi nădăjduieste să fie auzit se aseamănă cu cel ce seamănă neghina si vrea să secere grâu curat. Cu toate acestea, să nu socotiti rugăciunea rău făcută atunci când nu încercati o miscare deosebită a inimii; adică nu simtiti în timpul rugăciunii o mângâiere deosebită si o bucurie peste fire. O asemenea simtire este un dar deosebit, la care nu toti pot ajunge. Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se simte uneori, fiindcă aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbatie si cu îndrăzneală va ajunge la bucurie334 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 93).

Rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a simturilor si o tinută potrivită a trupului. «Trebuincioasă este pentru noi cuvenita pregătire, când vrem să facem rugăciunea»335 (Mărturisirea ortodoxă, II, 6). “Mai înainte de a făgădui (a te ruga), pregăteste-te si nu fii ca omul ce ispiteste pe Dumnezeu” (Int. Sir. 18, 23). Dacă Moise, cerând să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să se apropie de el până ce nu si-a dezlegat si lepădat încăltămintea (les. 3, 5), «de ce să nu te dezlegi si tu, – zice Evagrie Monahul -, de orice cuget pătimas, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de fire si întelegere si să vorbesti cu El?»336 (Evagrie Monahul, op. cit., loc. cit.)

Adică, înainte de rugăciune pregăteste-te: «Stai putin, în tăcere, până ce se vor linisti toate simturile tale si apoi faci trei închinăciuni până la pământ si asa începe rugăciunea”337 (Ceaslov, Rugăciunile diminetii, Buc., 1979, p. 7) Cu alte cuvinte, înainte de a începe rugăciunea, alungă toate grijile din inimă, din această biserică a rugăciunii, asa după cum Hristos a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45). Lasă pentru un sfert de oră necazul tău în grija Părintelui ceresc, că El ti-l va usura, ori poate chiar îl va înlătura cu totul: «Asadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, si ne va fi bine. Căci Cel ce e bun e negresit Dătătorul darurilor bune”338 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 79).

La rugăciune se cuvine să ne supraveghem ochii si să nu privim la dreapta si la stânga. Mântuitorul zice: “Când te rogi, intră în cămara ta si, închizând usa ta, roagă-te” (Matei 6, 6). Cămara e inima, iar simturile sunt poarta; deci ele trebuie bine zăvorâte, ca prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii.

În sfârsit, la rugăciune să ne ferim de orice tinută nepotrivită cu această sfânta lucrare. Negresit, un bolnav sau un om prea obosit poate stă cum îi vine mai la îndemână, dar cine e sănătos si odihnit să ia aminte, să stea cu cuviintă. E bine să facem rugăciunea în picioare, dacă cumva în genunchi suntem atrasi la somn – nevoie care bântuia si pe Părintii din pustie339 (Sf. Ioan Casian, Institutiones, II, 7). Cei cu multă încercare într-ale rugăciunii ne sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însotită de metanii dese.

3. Rugăciunea să fie făcută cu, stăruintă; adică să nu slăbim în rugăciune, chiar dacă nu suntem auziti curând. «Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al cântării de psalmi, stăruie cu putere si-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai primit”340 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 87-88). Să facem cum fac copiii, care nu contenesc din strigăt până ce nu dobândesc ce doresc. «Oamenii se supără când sunt grămăditi cu cereri, Dumnezeu însă iubeste pe cel ce stăruieste»341 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XXII, 5 la Matei, op. cit., vol. II, p. 187), precum însusi spune în pilda judecătorului nedrept care, supărat de stăruinta femeii care-i cerea dreptate, până la urmă n-a avut încotro si, ca să scape de ea, i-a făcut dreptate (Luca 18, 2-7). «Asadar, îndrăzneste, stăruind încordat în sfânta rugăciune”, ne spune un Părinte din pustie342 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 88).

Dumnezeu pune adesea la grea încercare statornicia rugătorului, cum de pildă a pus Iisus pe femeia cananeeanca (Matei 15, 23-28). El întâi S-a arătat neînduplecat, ea însă, nedescurajându-se, până la urmă si-a văzut rugăciunea împlinită. Tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile si cu orbul din Ierihon. Lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga si mai tare; si Iisus l-a tămăduit (Luca 18, 35-39). Evreii din Betulia, auzind că Holofern s-a pornit cu război împotriva cetătii lor, au alergat la rugăciune si nu au slăbit cu cererile lor până ce Dumnezeu nu i-a scăpat de vrăjmasi prin mâna Iuditei (Iudit 7 si 8).

4. Rugăciunea să fie făcută cu inima curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau cel putin cuprinsă de dorinta cinstită de pocăintă. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătură păcătoasă, ci si de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are inima curată nu are destulă putere să-si ridice gândul la Dumnezeu; pentru că îndată ce începe să se roage îi năvălesc în gând închipuirile păcătoase si «cumplitele aduceri aminte” si îi încătusează mintea de pământ… “Stim că pe păcătosi Dumnezeu nu-i ascultă…” (Ioan 9, 31), fiindcă este drept a înlătura de la bunătătile dumnezeiesti pe cel ce nu se supune voii Sale. Dar si un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căieste cu tot dinadinsul de greselile sale (Luca 18, 13).

5. Rugăciunea să fie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să lăsăm în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre. Asa S-a rugat Mântuitorul în gradina Măslinilor: “Nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Luca 22, 42), asa cere să ne rugam noi în Rugăciunea Domnească: “Facă-se voia Ta” (Matei 6,10). Dumnezeu stie mai bine ce ne este de folos; de aceea să lăsăm în grija Lui împlinirea cererii noastre. «De multe ori, rugându-mă, zice Evagrie Monahul, am cerut să mi se împlinească ce am socotit eu că e bine si am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rânduiască ce stie El că este de folos. iar primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a iesit asa cum credeam»343 (Ibidem, p. 82).

6. Rugăciunea să fie făcută cu umilintă, cu zdrobirea inimii344 (Mărturisirea ortodoxă, II, 6): cu o lăuntrică încredintare de slăbiciunea si de nevrednicia noastră. Proorocul David este unul dintre cei ce au primit daruri mari de la Dumnezeu; si el făcuse fapte bune si plăcute lui Dumnezeu si, cu toate acestea, îl aflăm grăind: “… Fiinta mea este ca o nimica înaintea Ta” (Ps.38,7). într-o asemenea stare sufletească să ne înfătisăm lui Dumnezeu la rugăciune si să cerem numai de la bunătatea Lui darurile ce El ar binevoi să ni le dea; să nu asteptăm nimic altceva decât ce va vrea să dea îndurarea Lui. Să ne rugăm cu acelasi simt de smerenie ca al proorocului împărat David, pentru că de El atârnă în mare parte puterea rugăciunii: “Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii”, zice înteleptul Sirah (35,18). Rugăciunea vamesului si a sutasului sunt pline de smerenie, iar Daniil s-a rugat tot cu o astfel de umilintă, zicând: “… Că nu pentru faptele noastre drepte aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinti, ci pentru milele Tale cele mari” (Dan. 9, 18). De altfel, rugăciunea, ea însăsi, este o lucrare de umilintă, pentru că prin ea ne dam seama în ce măsură avem nevoie de Stăpânul cerului si al pământului.

7. Rugăciunea să fie făcută cu încredere fiască; cu neclintita încredintare ca Dumnezeu, întru îndurarea Lui, ne va asculta dacă îi vom cere bunătăti care să slujească slavei Sale si mântuirii sufletelor noastre. Încrederea fiască în Dumnezeu este din partea noastră o datorie, asupra căreia Dumnezeiescul învătător binevoieste să ne atragă luarea-aminte când ne povătuieste, în Rugăciunea Domnească, să socotim pe Dumnezeu sub duioasa însusire de Tată. Mântuitorul a avut grijă pe de o parte să ne încredinteze, prin învătături limpezi si prin pilde lămuritoare, despre însusirea de Părinte milostiv a lui Dumnezeu; iar pe de altă parte, să ne arate că cele mai multe dintre vindecările minunate, pe care le-a făcut El, se datoresc încrederii celor lecuiti. Încrederea este răsplătită cu prisosinta (Evr. 10, 35). “Si toate câte veti cere, rugându-vă cu credintă, veti primi” (Matei 21, 22).

Rugăciunea sutasului Cornelie (Fapte 10,2) este pilda de rugăciune cu încredere. Cine însă se îndoieste, cine nu are încredere nu va primi nimic (Iacov 1, 6). Dar încrederea nu este potrivnică smereniei, ci dimpotrivă e soata ei de totdeauna; pentru că fără de încredere, smerenia este fătărnicie; si încrederea fără smerenie este îndrăzneală neîngăduită bine si am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rânduiască ce stie El că este de folos. Iar primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a iesit asa cum credeam»343 (Ibidem, p. 82).

8. Seara, să multumim lui Dumnezeu pentru bunătătile primite în timpul zilei, rugându-L să ne ierte greselile făcute peste zi si să ne ocrotească si în timpul noptii.  Mântuitorul prelungea adesea rugăciunea de seara până târziu în noapte.  Moartea îsi trimite solia de cele mai multe ori noaptea, ca să cheme la divanul de judecată al lui Dumnezeu; de aceea rugăciunea de seară grăieste, în adevăr, despre moartea zilei, dar si despre cele ale mortii noastre. Astfel, rugăciunea de seară e prilejul de cercetare a cugetului, pentru ajungerea la o desăvârsită pocăintă. Cerceteze-se tot crestinul în fiecare seară, nu numai de câstigul material de peste zi, ci si de cum s-a îngrijit de folosul sufletului sau.

9. Înainte si după amiază să multumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El ne-a dat-o si să-L rugăm să ne ferească de păcatul îmbuibării.  Mântuitorul multumeste Părintelui ceresc înainte si după masă (Matei 15, 36). Daniil în groapa cu lei a multumit îndată pentru hrana ce i s-a trimis prin îngeri. “Când vei mânca si te vei sătura”, zice Moise, “ia aminte de tine, să nu se ademenească inima ta si să uiti de Dumnezeu” (Deut. 11, 11-12).

Existenta diavolului

Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el, iar copilul s-a vindecat din ceasul acela. (Matei XVII, 18)


Frati crestini,

       Dureros lucru este sa aiba cineva un copil si acela sa fie bolnav de o boala fara leac. Orice ar face parintii unui astfel de copil, supararea le apasa mereu sufletul si-i face nefericiti. Orice bucurie ar avea in viata, gandul lor se duce mereu la copilul bolnav, singurul lor copil. Cate nu fac parintii ca sa-l scape?! Nu e leac de care sa auda si sa nu-l incerce. Cheltuiesc oricat de mult cu nadejdea ca copilul se va face sanatos.
       Un astfel de tata nenorocit ne infatiseaza Sf. Evanghelie de astazi. Acest tata avea un singur copil care era stapanit de un duh rau. Diavolul il chinuia ingrozitor, aruncandu-l cand in foc, cand in apa. Multe mijloace o fi incercat bietul om, ca sa-si vada copilul sanatos, dar in zadar.
       Auzind insa de multele minuni ale Domnului Hristos, a alergat grabit sa-L roage ca sa-i vindece copilul. Iata-l ajuns in fata blandului Iisus. A cazut in genunchi inaintea Lui si I-a zis: "Doamne, miluieste pe fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa". Iisus, raspunzand, a zis: "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine."
       Domnul Hristos era in ultimul an al predicarii Sale si era cu putin timp inainte de patimile si moartea Sa pe Cruce. De aceea, Le-a zis neam necredincios si pornit la rau. Stia ce are sa-I faca acest neam viclean, cat de curand. Totusi, mila Sa nemarginita, intrecu rautatea lor si tamadui copilul, scotand demonul din el.
       Astazi va vorbesc despre existenta diavolului si sa nu va mirati ca folosesc cuvantul acesta drac, pentru ca asa isi este numele lui adevarat. Cuvantul acesta inseamna: vrajmas, potrivnic si e pacat a da lui ceva, asa cum veti auzi din aceasta predica.
       Citind despre chinul acestui copil si a altor indraciti despre care ne vorbesc Sfintele Evanghelii, intelegem ca parca niciodata puterea satanei nu s-a aratat mai inversunata ca atunci, pe vremea Mantuitorului. Diavolii se incuibasera multi si-i chinuiau in diferite feluri. In unii era cate un diavol, in altii erau mai multi, chiar cate o legiune in unii, adica 6.000 de draci.
       Aceste duhuri necurate erau ingaduite de Dumnezeu sa intre in trupurile lor, fiindca erau zamisliti in posturi si sarbatori, in chefuri si betii, in vremea cand nu este ingaduit barbatului sa se apropie de femeie, sotii nemaipazind legea data de Dumnezeu lui Moise. Vedem, de altfel, ca si astazi nu se mai tine seama de sarbatori, de posturi si sunt zamisliti copii in faradelegi si mari pacate. Dumnezeu ii parasise si ingaduise demonilor ca sa chinuiasca in diferite feluri pe multi copii si oameni din vremea aceea.
       Dar, satana lucreaza si astazi in lume cu multa putere si cu mare dibacie. Scriptura vorbeste despre duhul necurat care lucreaza in fiii neascultarii. Acesti fii sunt toti oamenii care traiesc numai dupa poftele lor. Diavolul lucreaza in toti cei necredinciosi, asa cum lucreaza meseriasul in atelierul lui, folosindu-se de inclinarea omului spre pacat.
       O mare iscusinta are satana si lucreaza in asa fel ca sa nu fie bagat de seama si oamenii sa creada ca nu exista drac, astfel el lucrand netulburat. Dar, oricat ar vrea sa-si ascunda existenta, multi, chiar si dintre necredinciosi, mai baga de seama ca exista. Cand vad rautatea faptelor, unii zic: "Iata cum si-a bagat satana coada", sau "Iata ghearele diavolului, ale duhului necurat". Cand vad cate un om rau, multi zic despre el ca este dracul gol.
       Sunt betivi care isi dau seama ca merg la prapad, la moarte sigura, daca mai beau si nu se pot opri. O putere vrajmasa ii tine incatusati. Sa nu fie, oare, demoni ai betiei? Nu se poate! Sunt oameni care fumeaza, tusesc din greu, doctorii ii opresc si le spun sa nu mai fumeze ca se distrug singuri; ei stiu bine ca sunt apucati in ghearele pierzarii, dar nu se pot opri. Sunt ca fluturii de noapte care-si parlesc aripile la flacara lumanarii sau a lampii si, totusi, dau buzna la flacara pana cad morti. Sunt ca mustele care sorb din otrava si sunt atrase de dulceata acelei otravi si nu se pot indeparta pana mor langa ea. Sa nu fie, oare, demon, sa nu fie diavol? Nu se poate! Asa fac si acesti oameni impatimiti, care se distrug prin stupefiante, bauturi alcoolice si multe altele.
       Sf. Scriptura spune ca de la inceput diavolul a fost ucigas. El a invatat pe Eva sa manance din pomul oprit si tot el a invatat pe Cain sa-si omoare fratele. El a invatat pe Noe sa se imbete si tot el a invatat pe Ham, fiul lui Noe, sa rada de tatal sau. El a invatat pe David sa desfraneze si tot el a invatat lumea, pana la potop sa nu asculte si sa nu creada in Dumnezeu. El a invatat pe oamenii din Sodoma si Gomora sa faca desfranare, sodomie, malahie si tot felul de pacate si tot acelasi, satana, invata lumea la rele si la tot felul de pacate si acum.
       Sunt unii oameni linistiti si asezati la vorba, sunt insa altii atat de spurcati la gura, ca-ti vine sa zici ca nu ei vorbesc, ci diavolul vorbeste prin gura lor. Sunt unii asa de furiosi ca sparg farfuriile cu mancare, rod paharele in gura, darama mese, scaune si sunt in stare sa faca chiar omor, caci asa vrea nimicitorul, diavolul.
       Cine a vazut un om rau ca acesta, nu-l mai uita si zice ingrozit: acesta e dracul gol. Cred ca ati auzit si poate multi ati vazut. Duhurile necurate s-au incuibat in acesti oameni, de cand au fost mici si chiar din pantecele maicii lor, pentru multele pacate pe care le-ati auzit, precum si pentru uratul obicei pe care-l au unii parinti de a da necuratului pe ei si pe copiii lor. Unii copii au crescut in casa, auzind numai blesteme, injuraturi si dracuieli.
       Cutremuratoare este povestirea unui profesor, pe care am citit-o intr-o carte. El povesteste cum, facand o plimbare prin mahalaua unui orasel unde se mutase de curand, intalni pe o straduta un copil la cinci anisori, intr-o camasuta rupta pe el, murdar, slab si buburos.
       "Al cui esti tu, mai?" intreba profesorul. " Al dracului" raspunse copilul. "Cum te cheama, mai?" "Satana!" "De unde vii, mai?" "Din iad"  raspunse copilul.
       Profesorul ramase uimit de raspunsul acestui copilas de cinci ani si cerceta sa vada unde intra si la ce casa locuieste. Astfel, afla profesorul ca mama copilului se certa foarte des cu tatal lui care era betiv si-i zicea: "Ce ai facut, drace, ai venit iar beat pe capul meu?!" Omul ii raspundea cu injuraturi si amenintari. Copilul, speriat, fugea in acest timp in bratele mamei, dar ea il alunga zicand: "Fugi, satano, nu ma mai necaji si tu, ca sunt destul de amarata eu de cand traiesc in acest iad de casa."
       Astfel de cuvinte a auzit acest copil pana atunci. Asa a invatat el de la mama-sa, ca pe tatal lui il cheama dracul, iar pe el satana si traiesc in iad. Iata ce groaznice urmari pentru cresterea unui copil intr-o astfel de casa parinteasca.
       Parinti, aveti mila de copilasi ca veti raspunde de ei in fata Dreptului Judecator. Dati-le pilde bune de urmat, invatati-i rugaciuni, cantari sfinte si rugati-va impreuna cu ei, ca sa le fie si lor bine, si aici si dincolo. Iata ispravile necuratului.
       In alta parte, o familie linistita petrece in dragoste si isi iubeste copilasii. Dar, deodata, ca din senin, intra ura si dezbinarea, se ajunge la cearta, la bataie si divort, spulberandu-se iubirea. Se mira o lume intreaga de o astfel de familie care, altadata, era asa de bine si zic: "Vai, cum si-a bagat satana coada in casa oamenilor acestora! Asa este, el si-a bagat coada si gheara. Oare, nu este diavol? Atunci, cine face toate lucrurile acestea?
       Dar, pentru ca sa cunoasteti ca, cu adevarat, exista diavol si ca lucreaza in multe feluri, ascultati o pretioasa povestire a Sfantului Ciprian din Antiohia Siriei. Acesta, inainte de a se converti la crestinism, a fost unul dintre cei mai mari vrajitori de pe timpul imparatului Decie. Iata ce spune Sf. Ciprian:
       "Sa ma credeti pe mine, fratilor zicea el cu lacrimi crestinilor sa ma credeti pe mine, ca eu l-am vazut pe diavolul, i-am adus jertfa, l-am rugat pe el si l-am sarutat. Eu am vorbit cu dansul, ca si cu un prieten, precum si cu acei care erau mai mari acolo cu el. Si el m-a iubit mult si mi-a laudat intelepciunea si ascultarea mea de el. O ceata de draci mi-a dat scaraoschi ca sa-mi slujeasca. Capul lui era incununat, iar chipul lui si al celorlalti era in diferite culori. Cand se intorcea incoace si incolo se cutremura tot locul acela si multi demoni, langa scaunul lui, stateau cu diferite randuieli de treburi."
       Asa aflam din Vietile sfintilor ca mucenicul acesta, Ciprian, pe cand slujea idolilor inainte de a deveni crestin, facea mari minuni cu ajutorul dracilor. Ajunsese pana acolo ca schimba vazduhul, pornea vanturi, slobozea tunete si ploi, tulbura valurile marilor, aducea vatamari si boli oamenilor. Ca sa aiba si mai multa putere, manca dupa apusul soarelui ghinda de stejar.
       Atat a fost de puternic in vraji si naluciri, ca facea sa vorbeasca mortii din morminte. Pe multi i-a invatat sa zboare prin vazduh, pe unii sa inoate cu luntrea prin nori, iar pe altii sa umble pe ape ca pe uscat. Multi veneau la el cu necazurile si supararile lor ca sa le ajute cu draceasca putere de care era cuprins.
       Prin farmecele lui s-a prefacut in chipul unei fecioare, numita Iustina, si s-a dus la tanarul care o dorea, iar acesta, vazand chipul Iustinei, a sarutat-o zicand: "Bine ai venit la mine, frumoasa Iustino!" S-a facut Ciprian in femeie si in pasare si a adus multe ispite Iustinei, vecinilor si rudelor ei. Pe Sf. Iustina a imbolnavit-o asa de tare incat zacea in pat si plangea maica sa pentru dansa, crezand ca moare. Toate acestea le facea Ciprian cu duhurile dracesti, inainte de a fi crestin, pe unii lovindu-i cu boli, iar altora ranindu-le dobitoacele si aducandu-le necazuri. Iata, deci, existenta diavolului.
       Daca citim vietile sfintilor, observam ca toti sfintii au fost ispititi intr-un fel sau altul de catre satana. Pana acolo au mers necuratii, ca au indraznit sa ispiteasca si pe Domnul Hristos. Satana, acest ucigas de oameni, n-a incetat niciodata sa insele lumea prin fel de fel de chipuri. El are si astazi o multime de vrajitori si vrajitoare.
       Daca in lumea noastra de astazi se intampla atatea rautati, atatia soti se despart si nu le mai e mila de copii, e datorita acestor vraji, acestor duhuri necurate. Pe o scara foarte mare a invatat diavolul pe multi sa practice spiritismul, care este atat de periculos pentru ca nu poate oricine sa cunoasca ratacirea.
       Diavolul ataca si tagaduieste religia prin spiritism si iata cum: spiritistii fac adunarile lor in anumite case pe care nu se feresc sa le impodobeasca chiar cu icoane, candele si cruci. La inceputul sedintelor aprind lumanari, ca si cand s-ar face un parastas, spun rugaciuni, chiar si fac semnul crucii si tin post pentru ziua de sedinta. Vedeti cum imbraca diavolul mantia de lumina? Sub forma acestor lucruri sfinte cheama spiritele mortilor si asa inseala si pe cei credinciosi, care spun ca, daca ar fi lucru necurat, n-ar avea icoane, cruce, candela si rugaciuni. De aceea, trebuie sa fie atent crestinul, sa nu caute ajutorul nicaieri, decat la Dumnezeu prin slujbele bisericii.
       Am citit intr-o carte ortodoxa ca, la o sedinta de spiritism din Franta, cineva a intrebat pe satana ce trebuie ei sa creada despre existenta dracului. Raspunsul a fost prompt: "Nu exista!" Raspunsul acesta a fost dat in multe locuri.
       O alta intrebare adresata unui spirit a fost daca mai exista alta lume si raspunsul a venit pe loc: "Nu exista alta lume!" Participantii la sedinta de spiritism au intrebat atunci: " Daca nu se afla alta lume, tu, care ne vorbesti si ne raspunzi, de unde vii?" S-a facut tacere adanca si nu s-a mai auzit nimic.
       Altadata, un suflet a fost intrebat daca este trimis de dracul si a raspuns ca nu. A mai fost intrebat daca religia ortodoxa este buna de urmat si daca preotii trebuie ascultati. Raspunsul a fost scurt: " Nu!" Iata existenta diavolului, iata tatal minciunii dracul care a inselat pe multi crestini si chiar pe unii sfinti mari, asa cum vedem in vietile lor.
       Sfantului Grigorie Decapolitul i s-au aratat diavolii in multe feluri. Veneau la el in serpi care-l muscau de picioare in diferite lighioane; odata, chiar spre ziua de 9 martie, stralucind de lumina mare, s-au aratat 40 de diavoli cu cununi pe capete si au zis catre Sf. Grigorie: "Noi suntem cei 40 de mucenici si am venit sa-ti dam putere asupra dracilor." Sf. Grigorie, cunoscandu-i cu darul lui Dumnezeu, i-a certat si s-au facut nevazuti.
       Sfantului Simion Stalpnicul i s-a aratat diavolul intr-o noapte in chipul unui car cu cai de foc, care a venit sa-l ia, pentru bunatatile lui, la Dumnezeu, ca pe Sf. Ilie. Necunoscand inselaciunea vrajmasilor, a zis: "Doamne, faca-se voia Ta cu mine, pacatosul" si, facandu-si semnul Sf. Cruci, a ridicat piciorul ca sa paseasca in sareta care venise, dar, pe loc, a pierit totul.
       Unui alt sfant cu numele Iacov, venind diavolul, i-a dat sfatul sa aprinda candela, lumanari si sa tamaie ca sa primeasca pe Domnul Hristos, caci va veni in noaptea aceea sa-i rasplateasca pentru multele osteneli. Pe la miezul noptii a venit la el Antihrist cu stralucire multa, iar Iacov, deschizand usa chiliei, s-a inchinat lui, crezand nalucirea, dar diavolul, lovindu-l in frunte, a fugit inapoi si s-a stins. A doua zi, Iacov, spovedindu-se la un batran, acela i-a spus ca l-a batjocorit satana. Plangand el mult greseala sa, s-a dus la o manastire sa-si faca canonul.
       Astfel, sunt pline sfintele carti ortodoxe de exemple care ne dovedesc existenta diavolului. Dar oamenii s-au obisnuit si au ajuns asa de nesimtitori si reci, incat unii din ei, desi spun ca nu cred in existenta duhurilor necurate, totusi, cu gura propovaduiesc mereu existenta lor. Spun ca nu exista diavol, dar diavolul ii pune la cale sa injure pe Dumnezeu fara frica, ca n-are cine sa-i pedepseasca.
       Asa au ajuns bietii oameni intr-o necredinta vrednica de plans, ca nu mai cred nici ca mor. Intocmai ca dobitoacele pentru taiat, care vad lemnele si focul aprinzandu-se, vad caldarea fierband cu apa si cutitele ascutindu-se si tot nu le vine sa creada ca pentru ele se pregatesc toate acestea.
       Asa era un necredincios care, mergand cu caruta in padure la lemne, intalni pe un oarecare Vasile, om cu frica de Dumnezeu, caruia ii zise in bataie de joc: "Auzi mai, Vasile, departe e iadul, caci as vrea sa ajung acolo pana la ora 12 si tu, cu cartile tale, trebuie sa stii!" Omul nostru ii raspunse cutremurat: "Dumnezeu sa te fereasca de calea aceasta, Ioane! Ca, de, sa stii, de acolo nu mai vii niciodata cu sufletul. Dar sa stii ca, daca ai sa mori in necredinta aceasta, ai sa vezi tu la moarte cam cat este pana la iad."
       Batjocoritorul se duse in padure si se apuca sa taie un copac mare. Copacul cazu, insa, peste el si, pe loc, il omori. Exact la ora 12 ajunsese in iad, asa cum a dorit, pentru ca astfel de necredinciosi si batjocoritori ajung, fara nici o judecata, drept in iad, ca si cei spanzurati si cei care isi iau viata singuri.
       Mare pericol e necredinta si batjocura necredinciosilor. Acestia sunt vrajmasi ai lui Dumnezeu si grozava pedeapsa ii va ajunge. Dar, cine poate sa scrie cu de-amanuntul toate ispitele, viclesugurile, amagirile si inselaciunile satanei?! Noaptea si ziua el impleteste curse, caci, duh fiind, ajunge indata in orice timp si in orice loc si inseala si pe cei pacatosi si pe cei drepti.
       Iata de ce ne-a lasat Dumnezeu loc de adapost Sfanta Lui Casa, cu toate darurile de sfintenie. Daca omul nu vrea sa vina la biserica, cade in ghearele spurcatilor demoni, care-l invata sa faca tot felul de rele. Starea omului de pe urma se face mai rea ca cea dintai, caci diavolul mai ia in ajutor inca sapte duhuri rele si vine asupra omului si-l arunca in mari pacate si cu lanturi grele il leaga.
       Prizonierii sunt, de obicei, bine paziti si, asa, si satana stie sa-si pazeasca supusii, fiind cu mare bagare de seama ca sa nu-i scape nici unul din gheare. Iata un lucru la care sa ne gandim cu grija toti si sa ne controlam viata ca nu cumva sa ne aflam sub legaturile vreunul pacat si, astfel, sa fim prizonierii diavolului.
       Copilul indracit din Evanghelia de astazi n-a venit el singur la Iisus, ci a fost adus de tatal lui. Si astazi, ca un om sa vina la Dumnezeu, la Biserica Lui, are nevoie de ajutorul altuia. De aceea, parinti, aduceti-va copiii la Iisus, cu totii truditi-va ca si acest tata nenorocit sa aduceti cat mai multe suflete la Dumnezeu. Stim ca e nevoie de multa rabdare si staruinta, dar aceasta este fapta placuta inaintea Domnului. Facand astfel, ascultam si noi cuvantul Domnului care a zis atunci acelora: "Aduceti-l aici la Mine!"
       Aceasta nu inseamna ca, daca l-am adus o data la biserica si i-am vorbit de credinta si de fapte bune, gata ne-am facut datoria si nu mai avem ce-i spune! Trebuie mereu sa-l asteptam si sa insistam pana cand se tamaduieste. Nu este destul ca cineva sa fie chemat la masa, ci mai trebuie sa si manance din ce este pe masa, dupa cum nu este destul sa vina cineva la doctor, ci trebuie sa ia si doctoria care i se da.
       Cei care sunt mai curand adusi la Dumnezeu au nevoie de un tratament mai bogat si intotdeauna trebuie ajutati, fiindca impotriva omului credincios diavolul asmuta toti cainii lui ca sa nu-i scape nici unul. Atunci incep robii lumii si pacatului sa insiste pe langa cel credincios si sa-l pofteasca la petreceri si il urmaresc cum urmaresc cainii pe iepuri. Diavolul il ispiteste acum mai mult ca altadata, caci el toarna atata foc in patimile care il stapaneau pana atunci, incat bietul om poate sa fie trantit mai rau ca inainte.
       Asa ajunge sa spuna ca nu mai bea si, iata, vine acasa mai beat ca oricand, sau ca nu mai fumeaza si intalneste intocmai atunci pe unul pus de diavol care-i intinde pe gratis pachetul cu tigari. I se ridica, astfel, indoieli in suflet si chiar ganduri urate si ocari fata de adevaratul Dumnezeu, pe care pana atunci nu le-a avut. Cati credinciosi nu se plang si zic: " Pana n-am venit sa cunosc credinta, nu erau in capul meu atatea ganduri urate si murdare!"
       Diavolul ispiteste continuu si sopteste crestinului sa nu se mai duca la biserica, imbiindu-l la alte treburi. Unora le zice: "Esti prea pacatos, nu te mai iarta Dumnezeu, degeaba te duci mai bine distreaza-te, fa si tu ca toata lumea." Altora le zice astfel: "Esti prea batran, daca n-ai fost cand erai mai tanar ca sa mai faci o metanie si sa spui o rugaciune, acum ce sa mai cauti la biserica, ba mai rad si altii de tine." Celui tanar ii spune: "Ai vreme sa mergi la biserica, mai incolo cand vei fi batran!"
       Celor care urmeaza mai des la biserica si si-au schimbat viata are diavolul grija sa le puna oameni rai pe cap, care sa le spuna ca s-au ratacit si s-au facut pocaiti.
       Dar, cu toate viclesugurile diavolului, omul care a invatat sa desluseasca lucrurile minunate ale mantuirii, vede ca acestea sunt doar zvarcoliri ale satanei ca sa nu-i scape prada din gheare. Vede diavolul ca-l scapa si latra la el, ca un caine, noaptea, la luna. Latra diavolul cand prin unul, cand prin altul.
       Oriunde veti auzi pe satana latrand, sa stiti ca acolo este un om al lui Dumnezeu care face fapte bune si merge bine pe calea credintei. De aceea latra satana, ca este iadul in primejdie. Cand el urla mai tare, sa stiti ca pentru noi este un semn bun. Bucurati-va, ca tot asa latra el pe sfinti si pe primii crestini. Ar fi mai rau daca n-ar latra, fiindca ar insemna ca suntem prinsi undeva cu vreun pacat, cu vreo patima si el ne are in gheare. Tace si le spune tuturor: " Taceti din gura, ca acesta este de-al nostru!"
       Cu totii stim ca atunci cand mergem cot la cot cu lumea necredincioasa nu ne zicea nimeni nimic. Cum am rupt legaturile pacatului, iesind din calea lumii, a inceput latratul diavolului prin uneltele lui. Are si el uneltele lui si nu te lasa, te urmareste mereu zicand ca ai iesit din randul lumii. Prin urmare, trebuie sa ne fie rusine si frica de lume, iar nu de Dumnezeu. Iata diavolul, iata existenta lui!
Dar latra cateodata chiar prin gura celor din casa ta. Nu mai vorbesc cate unelte are el in lume, ca cei mai multi nu te invata la bine, ci la rau. Pe toti ii auzi zicand: "Ia si bea, ia si mananca, hai la distractii si chefuri, hai la pacate! Se indeamna unul pe altul la rele, dupa cum ii invata diavolul in ascuns si asa-i prinde moartea pe multi.
       Sa ia seama fiecare si sa vada starea lui sufleteasca, ca diavolul a bagat de seama cum multi crestini se feresc de pacate mari. Dar ei ajung sa le nesocoteasca pe cele mici, uitand ca tocmai printr-o greseala mica se strecoara necuratul. E destul sa intri intr-un anturaj rau, ca faci apoi toate relele ca la inceput. E destul sa vezi un film imoral, o revista pornografica, ca ti-ai spurcat mintea si ai cazut din zbor de pe cerul senin si curat ca o pasare care a fost impuscata in aripa.
       Tinta de impuscare a diavolului o formeaza cele doua aripi ale crestinilor, care sunt mintea si inima. Diavolul este un mare si iscusit vanator de astfel de pasari care zboara sus. El pe acestea le urmareste ca sa le arunce jos. El nu umbla dupa pasari moarte, sau dupa cele ranite de care este sigur, ci alearga dupa crestinii cei vii care, folosind cele doua aripi, se ridica sus, la inaltimi, prin rugaciuni, meditatii si fapte bune. De aceea, el cauta mereu sa vaneze pe adevaratii crestini, cand prin ispitele placerilor, cand prin ispitele durerilor si necazurilor.
       Crestinii, care se roaga sau fac fapte bune numai ca sa le mearga bine pe aici, se poticnesc cand vad ca nu li se implinesc rugaciunile si, mai ales, atunci cand vad ca au parte de pagube si suparari tocmai ei care vin la biserica, care se roaga si postesc. Foarte putni crestini stiu ca acestea sunt cu ingaduinta lui Dumnezeu si reprezinta diferite canoane de pe urma bunei spovedanii.
       Odata, a venit cineva la biserica sa dea niste slujbe pentru binele casei. Intorcandu-se acasa, a pierdut poseta cu actele si doua mii de lei. Altul, care nu se spovedise niciodata, dupa ce a facut prima spovedanie, in noaptea urmatoare i-au spart hotii casa si i-au luat tot. Iata ispita ingaduita de Dumnezeu.
       Unora, dupa ce s-au lasat de pacate si de patimi si au luat hotarari de intoarcere la Dumnezeu, li s-au intamplat diferite necazuri pe la servici, fiind mutati intr-un loc mai rau, sau chiar dati afara. Pe altii i-au suparat copiii cu neascultarea sau le ingaduie Dumnezeu ca sa le vada credinta. Pe ce-ai vrea, oare, sa-ti dea Imparatia Lui?
       Am vazut deci cate curse are ispititorul si cum ispiteste el in toate treburile. Peste tot este gheara lui si lumea mai spune ca nu exista diavol si nu exista iad. Mantuitorul ne spune in Sf. Evanghelie de astazi pe care am ascultat-o ca nu numai ca nu exista diavol, ci ca sunt chiar mai multe soiuri de draci. Aceste soiuri de draci arunca sufletul si trupul omului in focul ispitelor si-l limpezeste in apa uitarii de Dumnezeu. Asa ajunge omul sa se afunde si mai mult in pacate, in necredinta si in deznadejde. De aceea, Domnul Hristos ne recomanda postul si rugaciunea ca arme impotriva diavolului.
       Iisus Mantuitorul ne asteapta sa venim la El cu toate necazurile si ispitele noastre si sa-L rugam si noi sa ne ajute asa cum a ajutat tatalui din Sf. Evanghelie de astazi, caruia i-a primit rugaciunea si i-a tamaduit singurul copilas pe care il avea. Si noi avem un singur copilas: sufletul, pe care daca l-am pierdut mai bine ar fi fost sa nu ne fi nascut. Grozav lucru este sa stam o vesnicie intreaga cu uratii si spurcatii acestia.
       Sa ne trezim, frati crestini, si sa credem din adancul sufletului ca exista diavol si iad si exista chinurile vesnice care asteapta pe toti pacatosii. Sa nu ne amagim cu gandul ca Dumnezeu este bun si ne iarta, ca de aceea se intrece lumea la rele. Dumnezeu ne mai si pedepseste, ca pe copilul cel rau si neascultator si, de aceea, ne trimite necazuri, suparari si boli de tot felul ca sa ne trezeasca si sa ne intelepteasca si astfel sa facem voia Lui.
       Dumnezeu e bun, dar e si drept si, daca noi nu ne trezim, ne va da pe mana celor spurcati si urati, ca iadul si chinurile lui sunt facute asa cum spune Mantuitorul pentru diavoli. Dar cu ei se vor duce si ceilalti crestini care nu asculta de legea si cuvantul Domnului.
       Frati crestini, sa ne trezim, nu va luati dupa lume, nu ascultati latratul demonilor. Tineti drumul drept, drumul credintei, al bisericii. Rugati-va, caci putin a mai ramas, si nu ziceti ca necredinciosii: "O, de cand se spune ca vine sfarsitul si n-a mai venit!" Iata, e gata sa vina. Semnele le vedem si toate ne spun ca Stapanul e la usa si e gata sa plateasca fiecaruia dupa faptele lui.

       Rugaciune
       Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Cel ce ai venit sa mantuiesti neamul omenesc din robia satanei, cearta Tu duhurile cele necurate, care ne ispitesc si ne indeamna la rele si da-ne credinta tare, Doamne, ca sa putem si noi sa-Ti urmam Tie si sa Te slavim aici in viata aceasta cate zile ne-a mai ramas, iar dincolo sa fim cu Tine in vecii vecilor. Amin.

 

-  Ierodiacon Visarion Iugulescu -