Sfinţii Părinţi zic într-un glas: primul lucru de avut în vedere este acela că niciodată şi nicidecum să nu te bizui pe tine. Lupta la care te încingi este foarte anevoioasă şi puterile tale omeneşti sunt prea slabe pentru a întâmpina această înfruntare. De te vei bizui pe ele, istovit vei cădea la pământ şi fără vlaga de a mai continua lupta. Numai Dumnezeu îţi poate dărui izbânda dorită.
A nu se bizui pe sine însuşi este pentru cei mai mulţi un obstacol greu de trecut chiar de la început. El trebuie depăşit, căci altminteri noi nu avem nici o nădejde de mers mai departe. Căci cum poate cineva să primească vreun sfat şi vreun ajutor când se crede atotştiutor şi atotputernic şi nu-i sunt de trebuinţă îndrumări şi poveţe?
A nu se bizui pe sine însuşi este pentru cei mai mulţi un obstacol greu de trecut chiar de la început. El trebuie depăşit, căci altminteri noi nu avem nici o nădejde de mers mai departe. Căci cum poate cineva să primească vreun sfat şi vreun ajutor când se crede atotştiutor şi atotputernic şi nu-i sunt de trebuinţă îndrumări şi poveţe?
Prin acest zid de îngâmfare nu pătrunde nici o rază de lumină.
Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor! strigă proorocul Isaia (V, 21), iar Apostolul Pavel întăreşte: Nu vă socotiţi înşivă înţelepţi (Romani XVII,16). Împărăţia cerurilor s-a arătat pruncilor, dar s-a ascuns celor ce se cred înţelepţi şi pricepuţi (Matei XI, 25).
De aceea să ne îngrijim de golirea nemăsuratei încrederi în sine pe care o avem în noi. Adesea ea este aşa de înrădăcinată în noi, încât nici nu băgăm în seamă cum ne stăpâneşte inima în voie. Şi totuşi, chiar egoismul, iubirea şi preocuparea de sine sunt cauzele greutăţilor noastre, neplăcerilor, suferinţelor, nereuşitelor şi patimilor sufleteşti şi trupeşti.
De aceea să ne îngrijim de golirea nemăsuratei încrederi în sine pe care o avem în noi. Adesea ea este aşa de înrădăcinată în noi, încât nici nu băgăm în seamă cum ne stăpâneşte inima în voie. Şi totuşi, chiar egoismul, iubirea şi preocuparea de sine sunt cauzele greutăţilor noastre, neplăcerilor, suferinţelor, nereuşitelor şi patimilor sufleteşti şi trupeşti.
Cercetează-te deci cu grijă şi vezi cât de legat eşti de pofta ta de a-ţi face pe plac. Slobozenia îţi este
îngrădită de lanţurile iubirii de sine, şi aşa peregrinezi ca un rob legat din zori şi până-n seară. ,,Acum poftesc
să beau”, ,,acum să mă scol”, ,,acum să citesc ziarul” – aşa eşti dus clipă de clipă în laţul propriilor porniri şi
izbucneşti în nemulţumire, nerăbdare sau mânie de îndată ce ţi se împotriveşte ceva.
îngrădită de lanţurile iubirii de sine, şi aşa peregrinezi ca un rob legat din zori şi până-n seară. ,,Acum poftesc
să beau”, ,,acum să mă scol”, ,,acum să citesc ziarul” – aşa eşti dus clipă de clipă în laţul propriilor porniri şi
izbucneşti în nemulţumire, nerăbdare sau mânie de îndată ce ţi se împotriveşte ceva.
De te vei uita în adâncul sufletului tău, te va întâmpina aceeaşi privelişte. Uşor se vede scârba ce o simţi când cineva te contrazice. Aşa se trăieşte în robie. Dar Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului acolo este libertatea (2 Corinteni III, 17). Cum poate vreodată ieşi ceva bun din această preocupare de sine?
Nu ne-a dat oare Domnul nostru porunca de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine şi pe Dumnezeu mai presus
de orice? În loc de aceasta, nu se îndreaptă gândurile noastre în permanenţă asupra binelui nostru propriu?
Nu ne-a dat oare Domnul nostru porunca de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine şi pe Dumnezeu mai presus
de orice? În loc de aceasta, nu se îndreaptă gândurile noastre în permanenţă asupra binelui nostru propriu?
Nu, ci fii pe deplin încredinţat că nimic bun nu poate veni din tine însuţi. Şi, dacă din întâmplare ţi-ar veni vreun gând către aproapele, să ştii că ţi-a fost trimis de la izvorul bunătăţilor: este un dar al Dătătorului de viaţă. Tot aşa şi puterea de a pune în viaţă gândul bun nu e a ta, ci Ţi-este dată de Sfânta Treime.
Noua viaţă în care ai intrat se aseamănă cu cea a grădinarului. Pământul pe care-l lucrează l-a primit de
la Dumnezeu, ca şi seminţele, căldura soarelui, ploaia şi creşterea. Dar munca îi este hărăzită lui însuşi.
Dacă lucrătorul câmpului vrea să obţină o recoltă bogată, trebuie să asude din zori şi până-n seară, să
cureţe, să plivească, să ude şi să stropească, pentru că semănăturile sunt ameninţate de multe primejdii.
Lucrarea nu trebuie să înceteze niciodată, el trebuie să fie tot timpul treaz, veghetor, pregătit: şi cu toate
acestea, recolta atârnă în ultimul rând de vreme, adică de Dumnezeu.
la Dumnezeu, ca şi seminţele, căldura soarelui, ploaia şi creşterea. Dar munca îi este hărăzită lui însuşi.
Dacă lucrătorul câmpului vrea să obţină o recoltă bogată, trebuie să asude din zori şi până-n seară, să
cureţe, să plivească, să ude şi să stropească, pentru că semănăturile sunt ameninţate de multe primejdii.
Lucrarea nu trebuie să înceteze niciodată, el trebuie să fie tot timpul treaz, veghetor, pregătit: şi cu toate
acestea, recolta atârnă în ultimul rând de vreme, adică de Dumnezeu.
Ţarina pe care noi suntem puşi să o îngrijim şi s-o păzim este ogorul propriei noastre inimi; recolta este
viaţa veşnică. Veşnică, întrucât nu stă sub timp şi loc, nici sub împrejurări dinafară: este viaţa adevăratei libertăţi, a iubirii, milostivirii şi a luminii neîngrădite, şi tocmai de aceea este veşnică. Este o viaţă duhovnicească, pe tărâmul duhului: este o ipostază. Începutul se pune aici, nu are sfârşit, şi nici o putere lumească nu o poate stăpâni, iar locul ei este inima omului. Prigoneşte-te pe tine însuţi, spune Sfântul Isaac
Sirul, şi vrăjmaşul va fi izgonit de îndată ce te apropii de el. Împacă-te cu tine însuţi şi cerul şi pământul vor
face pace cu tine. Întăreşte-te ca să intri în cămara cea mai dinăuntru, şi vei vedea cămara cerească, deoarece şi una şi cealaltă sunt aceeaşi. Scara ce duce la împărăţia cerurilor se află în tine, în tainiţa sufletului tău. Curăţeşte-te de păcate şi vei găsi cărările suişului. Cămara cerească de care vorbeşte Sfântul aici este
totuna cu viaţa veşnică. Se mai cheamă şi Împărăţia cerurilor, Împărăţia lui Dumnezeu, sau, cu un cuvânt,
Hristos. A trăi în Hristos este a trăi în viaţa veşnică.
viaţa veşnică. Veşnică, întrucât nu stă sub timp şi loc, nici sub împrejurări dinafară: este viaţa adevăratei libertăţi, a iubirii, milostivirii şi a luminii neîngrădite, şi tocmai de aceea este veşnică. Este o viaţă duhovnicească, pe tărâmul duhului: este o ipostază. Începutul se pune aici, nu are sfârşit, şi nici o putere lumească nu o poate stăpâni, iar locul ei este inima omului. Prigoneşte-te pe tine însuţi, spune Sfântul Isaac
Sirul, şi vrăjmaşul va fi izgonit de îndată ce te apropii de el. Împacă-te cu tine însuţi şi cerul şi pământul vor
face pace cu tine. Întăreşte-te ca să intri în cămara cea mai dinăuntru, şi vei vedea cămara cerească, deoarece şi una şi cealaltă sunt aceeaşi. Scara ce duce la împărăţia cerurilor se află în tine, în tainiţa sufletului tău. Curăţeşte-te de păcate şi vei găsi cărările suişului. Cămara cerească de care vorbeşte Sfântul aici este
totuna cu viaţa veşnică. Se mai cheamă şi Împărăţia cerurilor, Împărăţia lui Dumnezeu, sau, cu un cuvânt,
Hristos. A trăi în Hristos este a trăi în viaţa veşnică.
Acum, când ştim unde se dă lupta ce tocmai am început-o, şi care e ţelul şi locul ei, acum înţelegem de
ce ea se cheamă războiul nevăzut. Toate acestea se petrec în tăcerea inimii noastre; următorul lucru de
mare însemnătate pe care îl descoperă Sfinţii Părinţi este: pune pază gurii tale şi uşă de îngrădire buzelor
tale despre această taină. Dacă deschizi uşa saunei, se pierde căldura şi nu mai e de folos nimănui.
ce ea se cheamă războiul nevăzut. Toate acestea se petrec în tăcerea inimii noastre; următorul lucru de
mare însemnătate pe care îl descoperă Sfinţii Părinţi este: pune pază gurii tale şi uşă de îngrădire buzelor
tale despre această taină. Dacă deschizi uşa saunei, se pierde căldura şi nu mai e de folos nimănui.
Nu vorbi deci nimănui nimic de spre hotărârea de curând luată. Nu pomeni nimic despre noua viaţă
începută, şi nici despre descoperirile şi trăirile pe care nădăjduieşti că le vei dobândi. Singura persoană
dinafară ce poate fi părtaşă este doar duhovnicul tău. Această tăcere este atât de importantă deoarece
vorbăria asupra propriilor strădanii dă naştere la noi preocupări şi încredere în sine. Acestea trebuiesc
înăbuşite în primul rând! Prin tăcere creşte astfel încrederea în Acela ce vede lucrurile ascunse; prin
tăcere se îmbunătăţeşte vorbirea cu Cel ce aude fără cuvinte. Către El se îndreaptă strădaniile tale, şi la El
trebuie să-ţi fie ancorată întreaga încredere pe vecie, iar în veşnicie nu se găsesc cuvinte.
Astfel trebuie să recunoşti că tot ce vei întâmpina de acum înainte este trimis de la Dumnezeu spre ajutorul tău în luptă. Doar El ştie ce este folositor pentru tine şi ce îţi trebuieşte după caz: împiedicări sau înlesniri, ispite sau căderi. Nimic nu se petrece întâmplător şi din toate vei trage învăţătură. Aceste adevăruri trebuiesc privite cu toată luarea aminte pentru că prin ele creşte încrederea în Dumnezeu pe care ai
ales să-L urmezi. Sfinţii îţi mai dau o învăţătură de folos pentru drum: trebuie să te socoţi ca fiind un copilandru ce îşi poticneşte primii paşi şi se osteneşte cu buchile. Toată înţelepciunea lumească şi toate priceperile ce le-ai putea avea sunt cu totul netrebnice în războiul care te aşteaptă, şi la fel de deşarte îţi sunt rangul şi averile lumeşti. Virtutea ce nu se foloseşte în slujba Domnului devine viciu, şi ştiinţa ce nu dezleagă baierile inimii e stearpă şi vătămătoare, căci îndeamnă la slavă deşartă. Este numită goliciune căci n-are căldură şi nu revarsă dragoste. Aşadar lasă-ţi ştiinţa şi fă-te nebun pentru a fi înţelept; trebuie să fii sărac lipit pentru a fi bogat, şi slăbănog pentru a fi tare.
începută, şi nici despre descoperirile şi trăirile pe care nădăjduieşti că le vei dobândi. Singura persoană
dinafară ce poate fi părtaşă este doar duhovnicul tău. Această tăcere este atât de importantă deoarece
vorbăria asupra propriilor strădanii dă naştere la noi preocupări şi încredere în sine. Acestea trebuiesc
înăbuşite în primul rând! Prin tăcere creşte astfel încrederea în Acela ce vede lucrurile ascunse; prin
tăcere se îmbunătăţeşte vorbirea cu Cel ce aude fără cuvinte. Către El se îndreaptă strădaniile tale, şi la El
trebuie să-ţi fie ancorată întreaga încredere pe vecie, iar în veşnicie nu se găsesc cuvinte.
Astfel trebuie să recunoşti că tot ce vei întâmpina de acum înainte este trimis de la Dumnezeu spre ajutorul tău în luptă. Doar El ştie ce este folositor pentru tine şi ce îţi trebuieşte după caz: împiedicări sau înlesniri, ispite sau căderi. Nimic nu se petrece întâmplător şi din toate vei trage învăţătură. Aceste adevăruri trebuiesc privite cu toată luarea aminte pentru că prin ele creşte încrederea în Dumnezeu pe care ai
ales să-L urmezi. Sfinţii îţi mai dau o învăţătură de folos pentru drum: trebuie să te socoţi ca fiind un copilandru ce îşi poticneşte primii paşi şi se osteneşte cu buchile. Toată înţelepciunea lumească şi toate priceperile ce le-ai putea avea sunt cu totul netrebnice în războiul care te aşteaptă, şi la fel de deşarte îţi sunt rangul şi averile lumeşti. Virtutea ce nu se foloseşte în slujba Domnului devine viciu, şi ştiinţa ce nu dezleagă baierile inimii e stearpă şi vătămătoare, căci îndeamnă la slavă deşartă. Este numită goliciune căci n-are căldură şi nu revarsă dragoste. Aşadar lasă-ţi ştiinţa şi fă-te nebun pentru a fi înţelept; trebuie să fii sărac lipit pentru a fi bogat, şi slăbănog pentru a fi tare.
S-a spus că doar puţini găsesc calea cea îngustă care duce la viaţă, şi că trebuie să ne silim a intra pe
poarta cea strâmtă. Că mulţi zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea (Luca XIII, 24).
Pricina este de găsit în împotrivirea de a ne prigoni pe noi înşine. S-ar putea să ne biruim unele din
marile şi primejdioasele patimi, dar să ne oprim la crească oricât. Nu prădăm şi nu furăm, dar ,,ciupim”
câte puţin de ici-colo cu plăcere; nu ne îmbătăm, dar bem ceai şi cafea peste măsură. Inima este la fel de
plină de pofte: rădăcinile nu sunt smulse. Şi ne rătăcim în pădurea tânără ce a crescut pe pământul compătimirii de sine.
Dă năvală împotriva compătimirii de sine, căci ea este rădăcina tuturor relelor din tine. De n-ai avea păcat
în tine, ai vedea îndată că noi înşine purtăm vina acestui rău pe care nu vrem să-l pricepem, ci îl luăm de bun. Te compătimeşti pe tine însuţi şi de aceea privirea ţi se întunecă. Te vezi numai pe tine însuţi şi astfel ţi se
mărgineşte orizontul. Dragostea ta este legată de tine: slobozeşte-o, şi răul se va îndepărta de la tine.
Asupreşte această stare primejdioasă şi poftă de trai bun, loveşte-le din toate părţile!
Înăbuşeşte-ţi poftele şi plăcerile, nu le da putinţă să răsufle. Fii aspru cu tine însuţi; nu-i da omului trupesc cele ce le cere necontenit. Căci tot ce se repetă se întăreşte, dar ceea ce nu primeşte hrană moare.
Fii cu mare băgare de seamă să nu închizi uşile cele mari ale răului şi totodată să laşi o uşiţă mică din
spatele casei prin care răul să se poată strecura sub o altă înfăţişare.
La ce-ţi foloseşte de pildă să dormi pe pământ tare, dar apoi să te desfeţi în baia fierbinte? Sau să te
laşi de fumat, dar să dai frâu liber flecărelii? Sau, îţi înfrânezi flecăreala, dar citeşti romane de aventuri? Sau
încetezi de a mai citi romane, dat îţi dai frâu liber fanteziei şi te îndestulezi cu dulceaţa melancoliei?
Toate acestea sunt doar forme diferite ale aceluiaşi fenomen: pofta ta nemăsurată de a-ţi satisface
nevoia de plăceri personale. Trebuie să-ţi stârpeşti însăşi pofta de a-ţi fi bine, de a fi bine dispus, de a fi mulţumit. Trebuie să înveţi a iubi necazul, sărăcia, durerea, greutatea. Trebuie să înveţi a urma poruncile Domnului în toate: a nu vorbi cu semeţie, a nu te împodobi, a te supune mai-marilor, a nu pofti femeia, a nu te mânia, şi multe altele. Căci toate aceste porunci nu ne-au fost date ca să ne prefacem că n-ar exista, ci ca să fie urmate; altminteri nu ne-ar mai fi împovărat cu ele Domnul milostivirii.
Dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine, a spus El (Matei XVI, 24), şi a lăsat să fie după
voia fiecăruia – dacă vrea cineva – şi după judecata fiecăruia, ca să se lepede de sine.
poarta cea strâmtă. Că mulţi zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea (Luca XIII, 24).
Pricina este de găsit în împotrivirea de a ne prigoni pe noi înşine. S-ar putea să ne biruim unele din
marile şi primejdioasele patimi, dar să ne oprim la crească oricât. Nu prădăm şi nu furăm, dar ,,ciupim”
câte puţin de ici-colo cu plăcere; nu ne îmbătăm, dar bem ceai şi cafea peste măsură. Inima este la fel de
plină de pofte: rădăcinile nu sunt smulse. Şi ne rătăcim în pădurea tânără ce a crescut pe pământul compătimirii de sine.
Dă năvală împotriva compătimirii de sine, căci ea este rădăcina tuturor relelor din tine. De n-ai avea păcat
în tine, ai vedea îndată că noi înşine purtăm vina acestui rău pe care nu vrem să-l pricepem, ci îl luăm de bun. Te compătimeşti pe tine însuţi şi de aceea privirea ţi se întunecă. Te vezi numai pe tine însuţi şi astfel ţi se
mărgineşte orizontul. Dragostea ta este legată de tine: slobozeşte-o, şi răul se va îndepărta de la tine.
Asupreşte această stare primejdioasă şi poftă de trai bun, loveşte-le din toate părţile!
Înăbuşeşte-ţi poftele şi plăcerile, nu le da putinţă să răsufle. Fii aspru cu tine însuţi; nu-i da omului trupesc cele ce le cere necontenit. Căci tot ce se repetă se întăreşte, dar ceea ce nu primeşte hrană moare.
Fii cu mare băgare de seamă să nu închizi uşile cele mari ale răului şi totodată să laşi o uşiţă mică din
spatele casei prin care răul să se poată strecura sub o altă înfăţişare.
La ce-ţi foloseşte de pildă să dormi pe pământ tare, dar apoi să te desfeţi în baia fierbinte? Sau să te
laşi de fumat, dar să dai frâu liber flecărelii? Sau, îţi înfrânezi flecăreala, dar citeşti romane de aventuri? Sau
încetezi de a mai citi romane, dat îţi dai frâu liber fanteziei şi te îndestulezi cu dulceaţa melancoliei?
Toate acestea sunt doar forme diferite ale aceluiaşi fenomen: pofta ta nemăsurată de a-ţi satisface
nevoia de plăceri personale. Trebuie să-ţi stârpeşti însăşi pofta de a-ţi fi bine, de a fi bine dispus, de a fi mulţumit. Trebuie să înveţi a iubi necazul, sărăcia, durerea, greutatea. Trebuie să înveţi a urma poruncile Domnului în toate: a nu vorbi cu semeţie, a nu te împodobi, a te supune mai-marilor, a nu pofti femeia, a nu te mânia, şi multe altele. Căci toate aceste porunci nu ne-au fost date ca să ne prefacem că n-ar exista, ci ca să fie urmate; altminteri nu ne-ar mai fi împovărat cu ele Domnul milostivirii.
Dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine, a spus El (Matei XVI, 24), şi a lăsat să fie după
voia fiecăruia – dacă vrea cineva – şi după judecata fiecăruia, ca să se lepede de sine.
Prima dată când te birui pe tine, să-ţi fie un semn: acum sunt pe drumul cel bun! Dar să nu te socoţi
priceput în ochii tăi, ci mulţumeşte lui Dumnezeu, căci numai el ţi-a dat puterea. Nu te bucura de izbândă ci
purcede fără preget mai departe. Altminteri răul învins se poate dezmorţi să te atace pe la spate. Aminteşte-ţi: israeliţii au primit poruncă de la Dumnezeu să alunge de la ei pe toţi locuitorii ţării atunci când au cucerit noua ţară (Numeri XXXIII, 52). Şi aceasta să ne fie nouă spre învăţătură.
Mărimea biruinţei de sine nu are importanţă. Poate a fost că n-am mai fumat ţigara de dimineaţă, sau
poate ceva în aparenţă atât de neînsemnat ca a nu mai întoarce capul sau a nu mai încrucişa privirea. Nu ceea ce se vede în afară este hotărâtor. Cele mici pot fi mari iar cele mari pot fi mici. Dar fiţi pregătiţi întotdeauna pentru pasul următor din luptă: trebuie să veghem necontenit căci răgaz de odihnă nu ni se dă.
Iarăşi şi iarăşi: taci! Nimeni să nu observe ce ţi se întâmplă. Lucrezi pentru Cel Nevăzut, deci lucrarea ta
să rămână nevăzută. Sfinţii ne spun că dacă laşi firimituri în jur, vin păsările diavolului şi le ciugulesc.
Grijeşte de mulţumirea de sine: o singură bucăţică poate nărui roada multor ani de muncă.
De aceea sfătuiesc Părinţii: lucrează cu discernământ. Din două rele alege-l pe cel mai mic. De eşti singur în încăpere, alege bucata cea mai proastă,dar de te vede cineva alege calea de mijloc care trezeşte
cea mai puţină luare aminte. Ţine-te ascuns şi cât mai nebăgat în seamă cu putinţă; aceasta să-ţi fie o regulă în toate împrejurările. Nu vorbi despre tine însuţi cum ai dormit, ce ai visat şi ce ţi s-a întâmplat, nu-ţi da cu
părerea neîntrebat, nu vorbi despre nevoile şi afacerile tale. Toată această sporovăială hrăneşte preocuparea de sine.
priceput în ochii tăi, ci mulţumeşte lui Dumnezeu, căci numai el ţi-a dat puterea. Nu te bucura de izbândă ci
purcede fără preget mai departe. Altminteri răul învins se poate dezmorţi să te atace pe la spate. Aminteşte-ţi: israeliţii au primit poruncă de la Dumnezeu să alunge de la ei pe toţi locuitorii ţării atunci când au cucerit noua ţară (Numeri XXXIII, 52). Şi aceasta să ne fie nouă spre învăţătură.
Mărimea biruinţei de sine nu are importanţă. Poate a fost că n-am mai fumat ţigara de dimineaţă, sau
poate ceva în aparenţă atât de neînsemnat ca a nu mai întoarce capul sau a nu mai încrucişa privirea. Nu ceea ce se vede în afară este hotărâtor. Cele mici pot fi mari iar cele mari pot fi mici. Dar fiţi pregătiţi întotdeauna pentru pasul următor din luptă: trebuie să veghem necontenit căci răgaz de odihnă nu ni se dă.
Iarăşi şi iarăşi: taci! Nimeni să nu observe ce ţi se întâmplă. Lucrezi pentru Cel Nevăzut, deci lucrarea ta
să rămână nevăzută. Sfinţii ne spun că dacă laşi firimituri în jur, vin păsările diavolului şi le ciugulesc.
Grijeşte de mulţumirea de sine: o singură bucăţică poate nărui roada multor ani de muncă.
De aceea sfătuiesc Părinţii: lucrează cu discernământ. Din două rele alege-l pe cel mai mic. De eşti singur în încăpere, alege bucata cea mai proastă,dar de te vede cineva alege calea de mijloc care trezeşte
cea mai puţină luare aminte. Ţine-te ascuns şi cât mai nebăgat în seamă cu putinţă; aceasta să-ţi fie o regulă în toate împrejurările. Nu vorbi despre tine însuţi cum ai dormit, ce ai visat şi ce ţi s-a întâmplat, nu-ţi da cu
părerea neîntrebat, nu vorbi despre nevoile şi afacerile tale. Toată această sporovăială hrăneşte preocuparea de sine.
Nu-ţi schimba nici locul de muncă şi funcţia, locuinţa şi celelalte. Aminteşte-ţi: nu există nici un loc, nici o poziţie socială şi nici o împrejurare din afară care să nu-ţi fie de folos în lupta pe care ai ales-o. Aici nu se
potrivesc doar meseriile ce slujesc nemijlocit patimilor. Nu te sili nici să ajungi în slujbe şi demnităţi înalte: cu cât eşti mai mărunt, cu atât mai liber. Fii mulţumit cu viaţa pe care o duci. Nu fi nici iute în a-ţi arăta cunoştinţele şi talentele. Păzeşte-te de a spune: nu, nu aşa ci aşa. Nu te prici la vorbe şi nu te băga în
certuri; lasă-l pe celălalt să aibă dreptate. Nu-ţi impune niciodată voia ta mai presus de a celuilalt. Astfel se
deprinde greul meşteşug al ascultării, şi prin aceasta al smereniei. Căci smerenia ne este de cea mai mare
trebuinţă. Rabdă mustrări fără să murmuri: fii mulţumitor când eşti ruşinat, neluat în seamă şi trecut cu vederea. Dar nu căuta cu tot dinadinsul situaţii umilitoare: ele ţi se oferă din belşug cât e ziulica de lungă. Acela ce e veşnic umil şi linguşitor sare în ochi şi careva ar zice: o, ce mai smerit! Dar adevăratul smerit nu se cunoaşte: Lumea nu ne cunoaşte fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El (1 Ioan III, 1); pentru lume, acela e un ,,neica nimeni”.
Oare ce ar fi spus confraţii pescari rămaşi pe ţărm când Petru şi Andrei, Ioan şi Iacov îndată au mers după
El (Matei IV, 20) ? Pentru ei cele două perechi de fraţi au dispărut, au pierit. Nu şovăi: nu te teme să dispari şi tu ca şi aceia şi să ieşi din rândurile acestui neam curvar şi păcătos; ce vrei să câştigi: sufletul sau lumea?
(Marcu VIII, 34-38). Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine! (Luca VI, 26).
potrivesc doar meseriile ce slujesc nemijlocit patimilor. Nu te sili nici să ajungi în slujbe şi demnităţi înalte: cu cât eşti mai mărunt, cu atât mai liber. Fii mulţumit cu viaţa pe care o duci. Nu fi nici iute în a-ţi arăta cunoştinţele şi talentele. Păzeşte-te de a spune: nu, nu aşa ci aşa. Nu te prici la vorbe şi nu te băga în
certuri; lasă-l pe celălalt să aibă dreptate. Nu-ţi impune niciodată voia ta mai presus de a celuilalt. Astfel se
deprinde greul meşteşug al ascultării, şi prin aceasta al smereniei. Căci smerenia ne este de cea mai mare
trebuinţă. Rabdă mustrări fără să murmuri: fii mulţumitor când eşti ruşinat, neluat în seamă şi trecut cu vederea. Dar nu căuta cu tot dinadinsul situaţii umilitoare: ele ţi se oferă din belşug cât e ziulica de lungă. Acela ce e veşnic umil şi linguşitor sare în ochi şi careva ar zice: o, ce mai smerit! Dar adevăratul smerit nu se cunoaşte: Lumea nu ne cunoaşte fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El (1 Ioan III, 1); pentru lume, acela e un ,,neica nimeni”.
Oare ce ar fi spus confraţii pescari rămaşi pe ţărm când Petru şi Andrei, Ioan şi Iacov îndată au mers după
El (Matei IV, 20) ? Pentru ei cele două perechi de fraţi au dispărut, au pierit. Nu şovăi: nu te teme să dispari şi tu ca şi aceia şi să ieşi din rândurile acestui neam curvar şi păcătos; ce vrei să câştigi: sufletul sau lumea?
(Marcu VIII, 34-38). Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine! (Luca VI, 26).
Sfântul Vasile cel Mare zice: Nu te poţi apropia de cunoştinţa adevărului cu inima tulburată. De aceea
trebuie să încercăm să ne ferim de toate acelea ce ne aduc tulburare în inimă, ce aduc uitarea, neliniştea şi
durerea sau ce trezesc îngrijorarea. Trebuie să ne îndepărtăm pe cât se poate de mult de toată linguşirea,
zburdarea şi sfada pentru mărunţişuri şi deşertăciuni.
Chiar şi atunci când slujim Domnului să nu ne îngrijim şi să nu ne silim pentru multe, ci în toată vremea să
avem în vedere că doar un lucru trebuieşte (Luca X, 41).
trebuie să încercăm să ne ferim de toate acelea ce ne aduc tulburare în inimă, ce aduc uitarea, neliniştea şi
durerea sau ce trezesc îngrijorarea. Trebuie să ne îndepărtăm pe cât se poate de mult de toată linguşirea,
zburdarea şi sfada pentru mărunţişuri şi deşertăciuni.
Chiar şi atunci când slujim Domnului să nu ne îngrijim şi să nu ne silim pentru multe, ci în toată vremea să
avem în vedere că doar un lucru trebuieşte (Luca X, 41).
Cel ce vrea să-şi cureţe trupul trebuie mai întâi să-şi scoată hainele. Tot astfel e şi cu inima: ea trebuieşte dezbrăcată de veşmintele lumii acesteia ca să poată intra în ea Curăţitorul. Razele soarelui cele
aducătoare de sănătate nu pot atinge pielea dacă nu o dezgolim şi nu o umezim mai întâi. Aşişderea este şi cu
puterea tămăduitoare şi dătătoare de viaţă a Sfântului Duh. Deci: scoate-ţi veşmintele. Leapădă, dar fără să se vadă prea mult în afară, toate cele plăcute şi desfătătoare, cele de huzur sau care îţi distrează sau ,,clătesc” ochii, ,,gâdilă” urechile, cerul gurii, şi celelalte simţiri. Cine nu este cu Mine, este împotriva
Mea (Matei XII, 30), şi cel ce nu zideşte, dărâmă. Scutură-te de nevoile cele zilnice şi de deprinderile
lumeşti; fă-o în linişte, cumpănit, fără salturi neaşteptate, dar cu desăvârşire. Taie apoi pe cât este cu
putinţă acele legături cu lumea din afară: invitaţii, concerte, bunuri personale şi tot ce este în lume, adică
pofta trupului şi pofta vieţii, căci nu sunt de la Tatăl ci sunt din lume şi se războiesc împotriva sufletului. (1
Ioan II, 16 şi Petru II, 11).
aducătoare de sănătate nu pot atinge pielea dacă nu o dezgolim şi nu o umezim mai întâi. Aşişderea este şi cu
puterea tămăduitoare şi dătătoare de viaţă a Sfântului Duh. Deci: scoate-ţi veşmintele. Leapădă, dar fără să se vadă prea mult în afară, toate cele plăcute şi desfătătoare, cele de huzur sau care îţi distrează sau ,,clătesc” ochii, ,,gâdilă” urechile, cerul gurii, şi celelalte simţiri. Cine nu este cu Mine, este împotriva
Mea (Matei XII, 30), şi cel ce nu zideşte, dărâmă. Scutură-te de nevoile cele zilnice şi de deprinderile
lumeşti; fă-o în linişte, cumpănit, fără salturi neaşteptate, dar cu desăvârşire. Taie apoi pe cât este cu
putinţă acele legături cu lumea din afară: invitaţii, concerte, bunuri personale şi tot ce este în lume, adică
pofta trupului şi pofta vieţii, căci nu sunt de la Tatăl ci sunt din lume şi se războiesc împotriva sufletului. (1
Ioan II, 16 şi Petru II, 11).
Ce înseamnă lumea? Să nu te gândeşti la ceva văzut şi pipăit: lumea, ne învaţă Sfântul Macarie
Egipteanul, este acea mantie de flăcări întunecate ce înconjoară inima şi o îndepărtează de la pomul vieţii.
Lumea este tot ceea ce ne ţine şi încântă simţurile: este acea parte din noi care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu (Ioan XVII, 25).
Din lume sunt poftele şi pornirile noastre. Sfântul Isaac Sirul ni le înşiră: slăbiciune pentru avere, a strânge şi a avea feluri de lucruri; pofta de plăcerile simţurilor trupeşti; lăcomia, care este pricina pizmei; pofta de a porunci şi a hotărî; slava deşartă a strălucitoarei puteri; aplecarea către împodobire şi dorinţa de a plăcea oamenilor, dorirea laudelor omeneşti; grija şi teama pentru binele trupului. Toate acestea sunt din lume; ele se împletesc în chipul doririi şi ne ţin legaţi cu legături strânse.
De vrei să te dezlegi, cercetează-te după înşiruirea de mai sus ca să vezi împotriva cui să duci lupta ca să
te apropii de Dumnezeu. Căci prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu şi cel ce va voi să fie
prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu (Iacov IV, 4). Zarea largă se vede când ai părăsit valea strâmtă cu îndeletnicirile şi plăcerile ei. Nimeni nu poate să slujească la doi domni (Matei VI, 24); e cu neputinţă a fi deodată şi în vale şi în pisc.
Pentru a înlesni urcuşul şi a te uşura de poveri poţi cât mai adesea să-ţi pui întrebări ca acestea: e
pentru plăcerea mea sau a celuilalt că mă duc la cutare concert sau film? Îmi răstignesc trupul într-o pauză de cafea? Mă duc să-mi vând averile făcând acea călătorie de plăcere sau cumpărând acea carte? Îmi chinuiesc
Egipteanul, este acea mantie de flăcări întunecate ce înconjoară inima şi o îndepărtează de la pomul vieţii.
Lumea este tot ceea ce ne ţine şi încântă simţurile: este acea parte din noi care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu (Ioan XVII, 25).
Din lume sunt poftele şi pornirile noastre. Sfântul Isaac Sirul ni le înşiră: slăbiciune pentru avere, a strânge şi a avea feluri de lucruri; pofta de plăcerile simţurilor trupeşti; lăcomia, care este pricina pizmei; pofta de a porunci şi a hotărî; slava deşartă a strălucitoarei puteri; aplecarea către împodobire şi dorinţa de a plăcea oamenilor, dorirea laudelor omeneşti; grija şi teama pentru binele trupului. Toate acestea sunt din lume; ele se împletesc în chipul doririi şi ne ţin legaţi cu legături strânse.
De vrei să te dezlegi, cercetează-te după înşiruirea de mai sus ca să vezi împotriva cui să duci lupta ca să
te apropii de Dumnezeu. Căci prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu şi cel ce va voi să fie
prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu (Iacov IV, 4). Zarea largă se vede când ai părăsit valea strâmtă cu îndeletnicirile şi plăcerile ei. Nimeni nu poate să slujească la doi domni (Matei VI, 24); e cu neputinţă a fi deodată şi în vale şi în pisc.
Pentru a înlesni urcuşul şi a te uşura de poveri poţi cât mai adesea să-ţi pui întrebări ca acestea: e
pentru plăcerea mea sau a celuilalt că mă duc la cutare concert sau film? Îmi răstignesc trupul într-o pauză de cafea? Mă duc să-mi vând averile făcând acea călătorie de plăcere sau cumpărând acea carte? Îmi chinuiesc
trupul meu şi îl supun robiei (1 Corinteni IX, 27) citind lungit? Întrebările pot fi schimbate şi adăugite după
obiceiurile tale de trai şi legătura lor cu felul de viaţă propovăduit de Evanghelie. Şi iarăşi să-ţi aminteşti că:
acel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios (Luca XVI, 10). Şi nu te teme de usturime;
ea te ajută să scapi din valea cea strâmtă în care rătăceai făcând voile trupului şi ale simţurilor (Efeseni II, 3).
Să-ţi pui neîncetat şi fără milă aceste întrebări. Dar numai ţie însuţi; niciodată şi în nici un caz, nici măcar cu gândul celuilalt. Căci atunci când ai întrebat ceva de acest fel pe aproapele şi nu pe tine însuţi te-ai pus în tronul judecătorului şi ţi-ai rostit sentinţa. Ai pierdut astfel ceea ce câştigaseşi prin înfrânare; ai făcut
un pas înainte şi zece înapoi; aşa că ai de ce plânge pentru neghiobia, nepurtarea de grijă şi graba ta.
obiceiurile tale de trai şi legătura lor cu felul de viaţă propovăduit de Evanghelie. Şi iarăşi să-ţi aminteşti că:
acel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios (Luca XVI, 10). Şi nu te teme de usturime;
ea te ajută să scapi din valea cea strâmtă în care rătăceai făcând voile trupului şi ale simţurilor (Efeseni II, 3).
Să-ţi pui neîncetat şi fără milă aceste întrebări. Dar numai ţie însuţi; niciodată şi în nici un caz, nici măcar cu gândul celuilalt. Căci atunci când ai întrebat ceva de acest fel pe aproapele şi nu pe tine însuţi te-ai pus în tronul judecătorului şi ţi-ai rostit sentinţa. Ai pierdut astfel ceea ce câştigaseşi prin înfrânare; ai făcut
un pas înainte şi zece înapoi; aşa că ai de ce plânge pentru neghiobia, nepurtarea de grijă şi graba ta.
Acum când prin asemenea mijloace ţi-ai descoperit nimicnicia, nemernicia şi starea decăzută, acum strigă precum vameşul către Domnul: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul! (Luca XVIII).
Şi să adaugi: iată, eu sunt cu mult mai rău decât vameşul, căci nu mă pot opri de a trage cu coada ochiului la fariseu şi inima mi se trufeşte şi zice: îţi mulţumesc că nu sunt ca acela! Dar sfinţii ne spun că de îndată ce-ţi vezi întunecimea inimii şi slăbiciunea mădularelor îţi piere pofta de a-l mai îndrepta pe aproapele tău. Din bezna în care te afli vezi cum se oglindeşte cu putere în cele create strălucirea cerească: nu mai descoperi păcatele altora întrucât ale tale sunt covârşitoare. Căci numai atunci când te sileşti spre desăvârşire îţi vezi propria nedesăvârşire. Şi de abia atunci te desăvârşeşti, când ţi-ai văzut nedesăvârşirea, ce apare astfel din slăbiciune. Acum ţi se dă starea aceea pe care o făgăduia sfântul Isaac Sirul aceluia ce se prigoneşte pe sine
însuşi: ,,Şi vrăjmaşul tău se îndepărtează de îndată ce te apropii.”
Despre care vrăjmaş vorbeşte aici sfântul Părinte? Cu siguranţă de acelaşi care a luat pe vremuri
înfăţişarea şarpelui şi care de atunci ne dă nemulţumire, nerăbdare, aprindere, mânie, pizmă, teamă, îngrijorare, nelinişte, ură, scârbă, trândăvie, decădere, necredinţă şi pe scurt, tot cea ce ne amărăşte zilele şi care îşi are rădăcinile în dragostea şi cruţarea de sine.
Şi să adaugi: iată, eu sunt cu mult mai rău decât vameşul, căci nu mă pot opri de a trage cu coada ochiului la fariseu şi inima mi se trufeşte şi zice: îţi mulţumesc că nu sunt ca acela! Dar sfinţii ne spun că de îndată ce-ţi vezi întunecimea inimii şi slăbiciunea mădularelor îţi piere pofta de a-l mai îndrepta pe aproapele tău. Din bezna în care te afli vezi cum se oglindeşte cu putere în cele create strălucirea cerească: nu mai descoperi păcatele altora întrucât ale tale sunt covârşitoare. Căci numai atunci când te sileşti spre desăvârşire îţi vezi propria nedesăvârşire. Şi de abia atunci te desăvârşeşti, când ţi-ai văzut nedesăvârşirea, ce apare astfel din slăbiciune. Acum ţi se dă starea aceea pe care o făgăduia sfântul Isaac Sirul aceluia ce se prigoneşte pe sine
însuşi: ,,Şi vrăjmaşul tău se îndepărtează de îndată ce te apropii.”
Despre care vrăjmaş vorbeşte aici sfântul Părinte? Cu siguranţă de acelaşi care a luat pe vremuri
înfăţişarea şarpelui şi care de atunci ne dă nemulţumire, nerăbdare, aprindere, mânie, pizmă, teamă, îngrijorare, nelinişte, ură, scârbă, trândăvie, decădere, necredinţă şi pe scurt, tot cea ce ne amărăşte zilele şi care îşi are rădăcinile în dragostea şi cruţarea de sine.
Căci cum ar mai putea cere supunere acela care în durerile dragostei simte că niciodată nu se supune
Stăpânului? Şi ce-l face să se tulbure, să fie nerăbdător şi aprins dacă nu-i merge după voie? Prin nevoinţe el
s-a deprins să nici nu mai poftească ceva, şi de aceea îi merge precum doreşte, ne învaţă Avva Dorotei. Voia lui s-a contopit cu cea a lui Dumnezeu, şi pe care le va cere, pe acelea le va avea (Marcu XI, 24).
Stăpânului? Şi ce-l face să se tulbure, să fie nerăbdător şi aprins dacă nu-i merge după voie? Prin nevoinţe el
s-a deprins să nici nu mai poftească ceva, şi de aceea îi merge precum doreşte, ne învaţă Avva Dorotei. Voia lui s-a contopit cu cea a lui Dumnezeu, şi pe care le va cere, pe acelea le va avea (Marcu XI, 24).
Poate fi oare pizmuit acela care nu se înalţă pe sine însuşi ci îşi vede ,,lungul nasului”, preţuindu-i pe
ceilalţi cu mult mai mult decât pe sine însuşi? Este cu putinţă teama, grija şi neliniştea la acela ce ştie că tot
ceea ce i se întâmplă i se cuvine precum tâlharului de pe cruce, după faptele sale? (Luca XXIII, 24). Trândăvia fuge de la dânsul întrucât o vădeşte în sine-şi; decăderea nu are loc, căci unde să mai cadă cel ce zace la pământ? Iar ura sa e îndreptată numai împotriva relelor din propria viaţă care Îl ascund pe Domnul
privirii sale: el îşi urăşte chiar şi sufletul său însuşi (Luca XIV, 16). Dar nici necredinţa nu stă mai bine,
căci acela a gustat şi a văzut că bun este Domnul. (Psalmul XXXIV, 9). Numai Domnul îl poartă mai
departe. Iubirea lui sporeşte necontenit şi odată cu ea şi credinţa.
Acela a făcut pace cu sine însuşi, aşa cum spune Isaac Sirul, şi cerul şi pământul au făcut pace cu el.
Acum se culeg roadele smereniei. Dar aceasta se face pe calea cea îngustă şi puţini sunt cei care o află.
(Matei VII, 14).
ceea ce i se întâmplă i se cuvine precum tâlharului de pe cruce, după faptele sale? (Luca XXIII, 24). Trândăvia fuge de la dânsul întrucât o vădeşte în sine-şi; decăderea nu are loc, căci unde să mai cadă cel ce zace la pământ? Iar ura sa e îndreptată numai împotriva relelor din propria viaţă care Îl ascund pe Domnul
privirii sale: el îşi urăşte chiar şi sufletul său însuşi (Luca XIV, 16). Dar nici necredinţa nu stă mai bine,
căci acela a gustat şi a văzut că bun este Domnul. (Psalmul XXXIV, 9). Numai Domnul îl poartă mai
departe. Iubirea lui sporeşte necontenit şi odată cu ea şi credinţa.
Acela a făcut pace cu sine însuşi, aşa cum spune Isaac Sirul, şi cerul şi pământul au făcut pace cu el.
Acum se culeg roadele smereniei. Dar aceasta se face pe calea cea îngustă şi puţini sunt cei care o află.
(Matei VII, 14).
- Fragmente din "Calea asceţilor" de FRITJOF TITO COLLIANDER în traducerea lui Dan Bădulescu, Editura Scara, 2002 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu