1.
Să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică să
cerem ce vrea si El. Că zice: “Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice
veti cere de la Tatăl întru numele Meu, vă dă vouă” (Ioan 16, 23). Si
Mântuitorul vrea tot ce sporeste mărirea Tatălui si mântuirea sufletelor
noastre. Deci cine cere acestea se roagă în numele lui Iisus Hristos.
Prin
Rugăciunea domnească cerem numai ce vrea Hristos, si, cum El însusi
este Acela Care ne-a dat această rugăciune, când rostim Tatăl nostru înseamnă că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos. Dacă cerem însă
bogătie, pieirea vrăjmasului, câstig la jocurile de noroc, slavă
desartă, – adică «dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos”330 (Fer. Augustin, Cuvântarea LXXX (De
Oratione), op. cit., vol. 11, p. 43 si 50).
2.
«Să ne rugăm cu mintea întreagă si cu evlavie»331 (Mărturisirea
ortodoxă, Bucuresti, 1981, II, 6), adică rugându-ne, să ne gândim numai
la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gând
neîmpărtit, cuget nerisipit în timpul cât facem rugăciunea. Dacă
rugăciunea este «vorbirea mintii cu Dumnezeu»332 (Evagrie Monahul, op.
cit., p. 76), atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea
aminte; tot gândul nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine
să lepădăm din minte toată grija cea lumească si să cugetăm numai la
Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul să
se împrăstie departe.
Căci
cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăstiată nu are nici un
folos de rugăciune. «Cum puteti pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la
rugăciunea voastră, dacă voi însivă nu luati aminte la
rugăciune?»333(Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. Ioan Demetrescu,
Bucuresti, 1908, partea a III-a, p. 62) Cine se roagă rău si totusi
nădăjduieste să fie auzit se aseamănă cu cel ce seamănă neghina si vrea
să secere grâu curat. Cu toate acestea, să nu socotiti rugăciunea rău
făcută atunci când nu încercati o miscare deosebită a inimii; adică nu
simtiti în timpul rugăciunii o mângâiere deosebită si o bucurie peste
fire. O asemenea simtire este un dar deosebit, la care nu toti pot
ajunge. Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se
simte uneori, fiindcă aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar
cel ce rabdă necazurile cu bărbatie si cu îndrăzneală va ajunge la
bucurie334 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 93).
Rugăciunea
făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a
simturilor si o tinută potrivită a trupului. «Trebuincioasă este pentru
noi cuvenita pregătire, când vrem să facem rugăciunea»335 (Mărturisirea
ortodoxă, II, 6). “Mai înainte de a făgădui (a te ruga), pregăteste-te
si nu fii ca omul ce ispiteste pe Dumnezeu” (Int. Sir. 18, 23). Dacă
Moise, cerând să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să se apropie
de el până ce nu si-a dezlegat si lepădat încăltămintea (les. 3, 5),
«de ce să nu te dezlegi si tu, – zice Evagrie Monahul -, de orice cuget
pătimas, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de fire si întelegere si să
vorbesti cu El?»336 (Evagrie Monahul, op. cit., loc. cit.)
Adică, înainte de rugăciune pregăteste-te: «Stai putin, în tăcere, până ce se
vor linisti toate simturile tale si apoi faci trei închinăciuni până la
pământ si asa începe rugăciunea”337 (Ceaslov, Rugăciunile diminetii,
Buc., 1979, p. 7) Cu alte cuvinte, înainte de a începe rugăciunea,
alungă toate grijile din inimă, din această biserică a rugăciunii, asa
după cum Hristos a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45). Lasă
pentru un sfert de oră necazul tău în grija Părintelui ceresc, că El
ti-l va usura, ori poate chiar îl va înlătura cu totul: «Asadar, să-I
lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, si ne va fi bine. Căci Cel ce e bun e
negresit Dătătorul darurilor bune”338 (Evagrie Monahul, op. cit., p.
79).
La rugăciune se cuvine să ne
supraveghem ochii si să nu privim la dreapta si la stânga. Mântuitorul
zice: “Când te rogi, intră în cămara ta si, închizând usa ta, roagă-te”
(Matei 6, 6). Cămara e inima, iar simturile sunt poarta; deci ele
trebuie bine zăvorâte, ca prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii.
În
sfârsit, la rugăciune să ne ferim de orice tinută nepotrivită cu
această sfânta lucrare. Negresit, un bolnav sau un om prea obosit poate
stă cum îi vine mai la îndemână, dar cine e sănătos si odihnit să ia
aminte, să stea cu cuviintă. E bine să facem rugăciunea în picioare,
dacă cumva în genunchi suntem atrasi la somn – nevoie care bântuia si pe
Părintii din pustie339 (Sf. Ioan Casian, Institutiones, II, 7). Cei cu
multă încercare într-ale rugăciunii ne sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însotită de metanii dese.
3.
Rugăciunea să fie făcută cu, stăruintă; adică să nu slăbim în
rugăciune, chiar dacă nu suntem auziti curând. «Dacă nu ai primit încă
darul rugăciunii sau al cântării de psalmi, stăruie cu putere si-l vei
primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai primit”340 (Evagrie
Monahul, op. cit., p. 87-88). Să facem cum fac copiii, care nu contenesc
din strigăt până ce nu dobândesc ce doresc. «Oamenii se supără când
sunt grămăditi cu cereri, Dumnezeu însă iubeste pe cel ce stăruieste»341
(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XXII, 5 la Matei, op. cit., vol. II, p.
187), precum însusi spune în pilda judecătorului nedrept care, supărat
de stăruinta femeii care-i cerea dreptate, până la urmă n-a avut încotro
si, ca să scape de ea, i-a făcut dreptate (Luca 18, 2-7). «Asadar, îndrăzneste, stăruind încordat în sfânta rugăciune”, ne spune un Părinte
din pustie342 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 88).
Dumnezeu
pune adesea la grea încercare statornicia rugătorului, cum de pildă a
pus Iisus pe femeia cananeeanca (Matei 15, 23-28). El întâi S-a arătat
neînduplecat, ea însă, nedescurajându-se, până la urmă si-a văzut
rugăciunea împlinită. Tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile si cu
orbul din Ierihon. Lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga si
mai tare; si Iisus l-a tămăduit (Luca 18, 35-39). Evreii din Betulia,
auzind că Holofern s-a pornit cu război împotriva cetătii lor, au
alergat la rugăciune si nu au slăbit cu cererile lor până ce Dumnezeu nu
i-a scăpat de vrăjmasi prin mâna Iuditei (Iudit 7 si 8).
4.
Rugăciunea să fie făcută cu inima curată, adică liberă de păcatul de
moarte, sau cel putin cuprinsă de dorinta cinstită de pocăintă. Inima
curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătură păcătoasă, ci si
de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are
inima curată nu are destulă putere să-si ridice gândul la Dumnezeu;
pentru că îndată ce începe să se roage îi năvălesc în gând închipuirile
păcătoase si «cumplitele aduceri aminte” si îi încătusează mintea de
pământ… “Stim că pe păcătosi Dumnezeu nu-i ascultă…” (Ioan 9, 31),
fiindcă este drept a înlătura de la bunătătile dumnezeiesti pe cel ce nu
se supune voii Sale. Dar si un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de
Dumnezeu, dacă se căieste cu tot dinadinsul de greselile sale (Luca 18,
13).
5. Rugăciunea să fie făcută
supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să lăsăm în grija Lui împlinirea
rugăciunilor noastre. Asa S-a rugat Mântuitorul în gradina Măslinilor:
“Nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Luca 22, 42), asa cere să ne rugam noi în Rugăciunea Domnească: “Facă-se voia Ta” (Matei 6,10). Dumnezeu stie
mai bine ce ne este de folos; de aceea să lăsăm în grija Lui împlinirea
cererii noastre. «De multe ori, rugându-mă, zice Evagrie Monahul, am
cerut să mi se împlinească ce am socotit eu că e bine si am stăruit în
cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să
rânduiască ce stie El că este de folos. iar primind, m-am întristat
foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui
Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a iesit asa cum credeam»343 (Ibidem, p. 82).
6.
Rugăciunea să fie făcută cu umilintă, cu zdrobirea inimii344
(Mărturisirea ortodoxă, II, 6): cu o lăuntrică încredintare de
slăbiciunea si de nevrednicia noastră. Proorocul David este unul dintre
cei ce au primit daruri mari de la Dumnezeu; si el făcuse fapte bune si
plăcute lui Dumnezeu si, cu toate acestea, îl aflăm grăind: “… Fiinta
mea este ca o nimica înaintea Ta” (Ps.38,7). într-o asemenea stare
sufletească să ne înfătisăm lui Dumnezeu la rugăciune si să cerem numai
de la bunătatea Lui darurile ce El ar binevoi să ni le dea; să nu
asteptăm nimic altceva decât ce va vrea să dea îndurarea Lui. Să ne
rugăm cu acelasi simt de smerenie ca al proorocului împărat David,
pentru că de El atârnă în mare parte puterea rugăciunii: “Rugăciunea
celui smerit va pătrunde norii”, zice înteleptul Sirah (35,18).
Rugăciunea vamesului si a sutasului sunt pline de smerenie, iar Daniil
s-a rugat tot cu o astfel de umilintă, zicând: “… Că nu pentru faptele
noastre drepte aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinti, ci
pentru milele Tale cele mari” (Dan. 9, 18). De altfel, rugăciunea, ea însăsi, este o lucrare de umilintă, pentru că prin ea ne dam seama în ce
măsură avem nevoie de Stăpânul cerului si al pământului.
7.
Rugăciunea să fie făcută cu încredere fiască; cu neclintita încredintare ca Dumnezeu, întru îndurarea Lui, ne va asculta dacă îi vom
cere bunătăti care să slujească slavei Sale si mântuirii sufletelor
noastre. Încrederea fiască în Dumnezeu este din partea noastră o
datorie, asupra căreia Dumnezeiescul învătător binevoieste să ne atragă
luarea-aminte când ne povătuieste, în Rugăciunea Domnească, să socotim
pe Dumnezeu sub duioasa însusire de Tată. Mântuitorul a avut grijă pe de
o parte să ne încredinteze, prin învătături limpezi si prin pilde
lămuritoare, despre însusirea de Părinte milostiv a lui Dumnezeu; iar pe
de altă parte, să ne arate că cele mai multe dintre vindecările
minunate, pe care le-a făcut El, se datoresc încrederii celor lecuiti. Încrederea este răsplătită cu prisosinta (Evr. 10, 35). “Si toate câte
veti cere, rugându-vă cu credintă, veti primi” (Matei 21, 22).
Rugăciunea
sutasului Cornelie (Fapte 10,2) este pilda de rugăciune cu încredere.
Cine însă se îndoieste, cine nu are încredere nu va primi nimic (Iacov
1, 6). Dar încrederea nu este potrivnică smereniei, ci dimpotrivă e
soata ei de totdeauna; pentru că fără de încredere, smerenia este
fătărnicie; si încrederea fără smerenie este îndrăzneală neîngăduită
bine si am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui
Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rânduiască ce stie El că este de folos. Iar
primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă
mai bine voia lui Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a iesit asa cum credeam»343
(Ibidem, p. 82).
8. Seara, să
multumim lui Dumnezeu pentru bunătătile primite în timpul zilei,
rugându-L să ne ierte greselile făcute peste zi si să ne ocrotească si în timpul noptii. Mântuitorul prelungea adesea rugăciunea de seara până
târziu în noapte. Moartea îsi trimite solia de cele mai multe ori
noaptea, ca să cheme la divanul de judecată al lui Dumnezeu; de aceea
rugăciunea de seară grăieste, în adevăr, despre moartea zilei, dar si
despre cele ale mortii noastre. Astfel, rugăciunea de seară e prilejul
de cercetare a cugetului, pentru ajungerea la o desăvârsită pocăintă.
Cerceteze-se tot crestinul în fiecare seară, nu numai de câstigul
material de peste zi, ci si de cum s-a îngrijit de folosul sufletului
sau.
9. Înainte si după amiază să
multumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El ne-a dat-o si să-L rugăm
să ne ferească de păcatul îmbuibării. Mântuitorul multumeste Părintelui
ceresc înainte si după masă (Matei 15, 36). Daniil în groapa cu lei a
multumit îndată pentru hrana ce i s-a trimis prin îngeri. “Când vei
mânca si te vei sătura”, zice Moise, “ia aminte de tine, să nu se
ademenească inima ta si să uiti de Dumnezeu” (Deut. 11, 11-12).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu