Ieromonah Arsenie Boca
Cine vrea sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-si ia crucea în fiecare zi si sã-mi urmeze Mie.
(Luca 9, 23)
Lepadarea de lume are douã trepte. Întâi ne lepãdãm de lumea din afarã
si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepãdãm
si de toate asemãnãrile noastre lãuntrice cu lumea. Acestea sunt
patimile, nãravurile si toate slãbiciunile noastre personale.
Dacã am rãmâne în lume ne-am face una cu lumea. Dacã însã vrem sã
urmãm lui Iisus, atunci trebuie sã desãvârsim lepãdarea de lume cu
lepadarea de sine. Lumea aceasta este eul, egoismul, este iubirea si
încântarea de sine, e suportul plãcerii si al complacerii în lumea
aceasta. Egoismul este rãdãcina tuturor patimilor. Iar lepãdarea de sine
este uscarea acestei rãdãcini si prima conditie a urmãrii lui Hristos.
Dacã
iesim din lume scãpãm de vedere si auzire. Cu aceasta mai slãbesc putin
si patimile noastre. Dar ca sã ne desprindem deplin din puterea lor
trebuie sã tãiem odraslele si rãdãcina prin nevointa de fiecare zi a
lepãdãrii de sine. Aceasta e simtitã de firea noastrã cea pieritoare ca o
cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui
Iisus decât omorând în tot ceasul patimile noastre.
Pentru început
urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne desprinde firea
de patimi iar în locul lor a deprinde virtutile.
Lepãdarea de sine
nu este cu neputintã sau înfrângere. Dimpotrivã, e descãtusarea unei
foarte mari puteri sufletesti. Mãrturie la îndemânã ne stau însãsi
prilejurile. Dacã le câstigãm, adicã ne comportãm prin ele dupã Duhul
lui Dumnezeu, simtim în suflet o pace si o crestere sufleteascã. Pe când
dacã le pierdem, adicã ne comportãm dupã om sau dupã patimi, simtim o
tulburare, o mustrare de constiintã si o împutinare sufleteascã.
Lepãdarea de sine dovedeste credinta si dragostea pe care o avem cãtre
Iisus. Din aceasta izvorãste o mare trãire sufleteascã. Lepãdarea de
sine trebuie sã ne-o facem a doua naturã, ca sã ne însoteascã toatã
calea cãlugãriei si sã caracterizeze cãlugãria.
În felul acesta seacã izvorul si rãdãcina patimilor.
Despre sfaturile Evangheliei si voturile monahale
Iisus
a dat porunci si sfaturi si pildã cu viata Sa. În aceasta a descoperit
toatã voia lui Dumnezeu cãtre oameni, ca sã se mântuiascã. Poruncile
asigurã mântuirea pentru toatã lumea, iar sfaturile evanghelice sunt
acestea: sãrãcia de bunã voie, viata fãrã prihanã si ascultarea
neconditionatã.
Pe sfaturile evanghelice se întemeiazã cãlugãria.
Cinul monahal urmãreste deci trãiea crestinismului pânã la mãsurile
desãvârsirii. Dar ca sã facã firea omeneascã o cale atât de lungã
trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine cunoscutã calea. Mai
întâi fiti de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar
putem fi niste ucenici mai smeriti al unui slujitor al lui Iisus, cum
este duhovnicul. Cãlugãria nu se învatã atât din cãrti cât din aceastã
ucenicie.
Voturile sau fãgãduintele monahale au rostul de a
desprinde rând pe rând patimile care stricã firea noastrã si
primejduiesc mântuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de cãpetenie
este aceasta, cã duc sufletul la necredinta în Dumnezeu prin faptul cã
prind sufletul si trupul numai de viata aceasta desartã.
ªtiind
Iisus cã patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de
viata aceasta, ne-a cerut sã ne lepãdãm de tot ce avem, sã urâm familia,
ba sã urâm si propria noastrã viatã în conditiile lumii acesteia (Luca
14, 26). Cãlugãria stabileste o altã înrudire între oameni: rudenia cea
dupã Duh. Cãsãtoria si copiii îi pãrãsesti înainte de a-i avea si n-o
iei pe calea aceasta. Aceasta este voia sfântã pe propria ta viatã
vãzutã dupã chipul veacului acestuia. Aici îsi dovedesc sfaturile
evanghelice temeiul. Astfel, sãrãcia de bunã voie ne izbãveste de
lãcomie, de iubirea de argint si de lene. Fecioria biruie desfrânarea.
Iar ascultarea neconditionatã omoarã mândria, invidia, mânia, slava
desartã si întristarea.
Dintre cele trei fãgãduinte cea mai grea e
ascultarea, pentru cã are de biruit mai mult patimile mintii care
discutã cu Dumnezeu în loc sã asculte fãrã discutie.
Nici o patimã
nu vrea sã pãrãseascã firea fãrã nevointe, adicã silinte ale
constiintei întãrite de vointã. Din pricina acestei lupte între
convingeri si patimi cãlugãria e dãtãtoare de har si e numãratã la Taina
Pocãintei.
Ascultarea este pretutindeni o temelie a rânduielii în
societatea omeneascã, dar în cãlugãrie ascultarea mai are ceva
fundamental deosebit: ca ascultare din convingerea cã prin constiinta
staretului sau a duhovnicului îti grãieste Însusi Hristos. Orice abatere
de la acest greu de ascultare atrage o întãrire a patimilor si o
slãbire a sufletului.
Iatã întelesul cãlugãriei.
Despre post si rugaciune
Postul
e vechi si începe odatã cu omul. E prima poruncã de stãpânire de sine.
Postul si rugãciunea sunt douã mijloace prin care curãtim firea de
patimi. Toti oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu si-au smerit
sufletul cu rugãciune si post. ªi Iisus a postit 40 de zile punând
postul începãturã a vestirii Împãrãtiei lui Dumnezeu, desi Lui nu-I
trebuia, fiind nepãtimas.
Temeiurile mai adânci ale postului si
rugãciunii le gãsim tot la Botez. Adâncul fiintei noastre se îmbracã în
Hristos. În acest adânc al mintii, sau în altarul inimii dupã expresia
pãrintilor, se sãlãsluieste Hristos, izgonind afarã pe satana, care se
retrage în simtiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc
sã învãluie si sã prindã vointa din nou în mrejile sale.
Cu trupul
însã nu putem trata decât prin post. El nu stie si nu recunoaste
convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet si cu socotealã, fiindcã în
mocirla uscatã porcii patimilor nu mai vin sã se scalde.
Ca sã
zãdãrnicim puterea potrivnicã care lucreazã prin simturi patimile
plãcerii, slãbim prin post aceste simturi si închinarea lor cãtre
plãcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere sã schimbe
convingerile constiintei.
Dar mai bine de jumãtate din numãrul
patimilor sunt ale mintii. Postul lucreazã si asupra acestora. E lucru
de mirare, zice Ioan Scãrarul, cã mintea fiind netrupeascã de la trup se
spurcã si se întunecã si cã, dimpotrivã, cea nematerialnicã de la
tãrânã se subtiazã si se curãtã. Ochii vãd lucrurile, mintea vede
gândurile.
Postul curãteste ochiul, rugãciunea curãteste mintea.
Aici nu vorbim de rugãciuni care cer lucruri materiale, nici de
rugãciunea care dã drumul închipuirii, dupã cum nu vorbim nici de
rugãciunea liturgicã, ci numai de rugãciunea mintii. La intrarea în
cãlugãrie rugãciunea vamesului, completetã poate chiar de Iisus, e
numitã deodatã cu metaniile “Sabia Duhului Sfânt”. Rugãciunea mintii
este “Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine
pãcãtosul
. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura apoi cu mintea,
pãtrundem din afarã spre înlãuntrul nostru cãtre Iisus, Care la
rugãciunea noastrã bate rãzboi cu potrivnicul din gânduri si ne
izbãveste de asupririle patimilor. Rugãciunea mintii sau rugãciunea
inimii are temeiul acesta, descoperit de Insusi Iisus, cã
fãrã Mine nu puteti face nimic
în privinta izbãvirii de patimi, deci în privinta mântuirii.
Rugãciunea
mintii are si stãri superioare, când izbãvindu-se patimile, se deapãnã
de la sine fãrã cuvinte, într-o nesfârsitã dragoste de Dumnezeu, de
oameni si de toatã fãptura.
Rãzboiul nevãzut sau despre ispite
Sufletul
este mai de pret decât toatã materia lumii pentru cã în el e sãditã de
la obârsie posibilitatea desãvârsirii. Pe de altã parte si firea
întreagã suspinã dupã arãtarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adicã
dupã îndumnezeirea omului. În cale stã infirmitatea firii si o putere
potrivnicã nevãzutã care cautã sã înfrâneze sufletul de la un zbor mai
înalt decât viata veacului acestuia. ªi fiindcã puterile nu erau egale,
Dumnezeu S-a fãcut om si ca om a biruit pe ispititorul, învãtându-ne si
pe noi lupta. A întãrit firea noastrã si sãlãsluindu-Se întru noi prin
botez ne-a fãcut fãpturã nouã ascultãtoare de Dumnezeu. Dar de la noi
atât se cere: sã punem în lucrare aceste ajutoare.
Tot rãzboiul
nevãzut al potrivnicului urmãreste abaterea sufletului din ascultarea de
Dumnezeu si toatã nevointa cãlugãrului e sã sporeascã aceastã
ascultare. Potrivnicul are douã feluri de ispite: prin plãcere si prin
durere. Cu primele umblã sã ne amãgeascã. Dar cu celelalte umblã sã ne
constrângã sã socotim plãcerea ca bine si durerea ca rãu. Cu aceastã
mestesugire ar restrânge nãzuintele sufletului numai la o viatã comodã
în veacul acesta.
Iar cãlugãrul are cãtre primele: nevointele
înfrânãrii pentru dragostea de Dumnezeu, iar cãtre celelalte: lepãdarea
de sine pentru dragostea de oameni.
Dacã vede vicleanul cã nu
isprãveste surparea cu ispitele atunci aruncã în minte hule împotriva
lui Dumnezeu. Covârsirile acestui mândru sã nu sperie pe nimeni cãci nu
spurcã pe om, nici sã nu le bãgãm în seamã.
Dar nici o viatã
sporitã nu e crutatã de bântuieli: fie cu vederi amãgitoare si trãgând
cãtre slava desartã, fie cu înfricosãri grozave ducând cãtre iesirea din
minti. În calea celor dintâi avem lepãdarea de vederi, cãci mai de
folos este a ne vedea pãcatele decât a vedea îngerii, iar în calea
celorlalte avem lepãdarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe putini
credinciosii si molatecii vicleanul îi scoate din luptã cu evidenta
neputintei cu care îi aruncã în deznãdejde, iar cãtre smerenie le
închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le macinã
sufletul între deznãdejde si nemultumire, de unde ajung la mânia
persecutiei. Adunã la conflict, se închid sufleteste în prejudecãti si
asa alunecã din calea sfântã în calea profanã sau chiar chimicã. La
acestia lepãdara de sine a fost mereu un lucru de silã sau fãrã
convingere.
În urmã ispitele aleg trebnici de netrebnici.
Într-unii ispitele desãvârsesc în suflet ascultarea si dragostea de
Dumnezeu. Iar în ceilalti le sterg pe acestea si pun în loc ascultarea
si dragostea de sine. Ispitele descoperã ceea ce este în inima omului.
Drepte sunt cãile Domnului si cei drepti merg pe ele dar îndãrãtnicii pe
aceleasi cãi se poticnesc si cad. Pentru calea cãlugãriei trebuie prin
urmare sãnãtate deplinã si majoritate de minte. Viata duhovniceascã nu
se deschide decât în sufletul care are curajul umilintei. Înjosirea în
fata lui Dumnezeu, dispretul de sine si lepãdarea vointei proprii, iatã
calea celor trei arme ale sufletului (Avva Pimen).
De aceea în
calea lui Dumnezeu sã fii neclintit, neabãtut nici de plãcere nici de
durere. Dar sã stii cã a rãmâne în picioare nu e treaba ta, nici a
virtutii tale, ci a harului Aceluia Care te tine în bratele Sale ca sã
nu cazi în întristare. Deplin izbãvit de lupte nu este om pãmântean,
nici nu trebuie sã fie. Altfel nu ar mai fi luptã, nici ucenicie, nici
sporire, nu ar mai trebui nici Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu
si-ar mai cunoaste slãbiciunea si nici de smerenie nu ar mai avea
trebuintã. E mai de pret lupta, cã vezi ajutorul lui Dumnezeu si te
smeresti si te umpli de dragoste, cãci biruinta pe multi i-a pãgubit.
Pe aceastã cale nu poti cãlãtori fãrã primejdie decât condus de mâna nevãzutã a lui Dumnezeu prin constiinta unei cãlãuze.
Despre lepãdarea de lume
Lumea
este lucrarea lui Dumnezeu. Dar stricãciunea din lume este lucrarea
pãcatului. Cãlugãrii fug de stricãciunea din lume pentru cã aceasta
desface pe oameni de Dumnezeu. Dar pentru cã stricãciunea este asa de
tare tesutã cu lumea, cãlugãrii se leapãdã de lume. Aceasta pe scurt.
Mai
pe larg, fuga de lume se petrece asa: la vârsta mintii se trezeste în
noi si constiinta de crestini. Constiinta aceasta e un însãsi dar al
botezului. De acum doi insi ne cheamã: Dumnezeu si lumea, fiecare în
partea sa. Dumnezeu ne cheamã prin constiintã, iar lumea prin trup.
Aflându-ne în aceastã cumpãnã sufleteascã avem prin urmare libertatea de
a alege modul nostru viitor de viatã.
Dacã am avea sã trãim o
viatã crestinã în lume, vedem împrejur sau chiar în casa noastrã, cã
obiceiurile si îndeletnicirile din lume ne-ar birui si am sfârsi prin a
trãi si noi ca toatã lumea. Dacã însã chemarea constiintei cãtre
Dumnezeu e mai tare decât chemarea trupului cãtre lume, atunci ne
lepãdãm de lume, vindem tot ce avem si venim într-o mãnãstire sã urmãm
lui Hristos.
Lepãdarea de lume este prin urmare un act de
libertate a constiintei, o convingere. Nici un alt motiv nu e mai
temeinic decât acesta.Iatã primul pas cãtre împãrãtia lui Dumnezeu.
Treptele vietuirii duhovnicesti
Este
o singurã viatã duhovniceascã pentru cã este un singur Duh. Deprinderea
si trãirea ei însã este treptatã, pe mãsurã ce ne curãtim de patimi,
iar aceasta este numai începutul. Perioada de timp caracterizatã prin
lupta cu patimile se numeste ascezã, luptãtorul ascet iar totalitatea
învãtãmintelor se numeste asceticã. Cuvântul ascezã e grecesc si însemna
la început exercitiu fizic. Apoi a cãpãtat întelesul de exercitiu moral
pe care l-au luat mãnãstirile desãvârsindu-i întelesul, de totalitatea
nevointelor prin care se izbãveste firea de patimi.
Aceasta prin
urmare este perioada de urcus în care preocuparea de cãpetenie a
monahului este curãtirea de patimi. Chiar termenul de curãtire are si el
douã vârste si s-a încetãtenit sub numele de purificare. Perioada
asceticã cuprinde purificarea activã în care intrã toate nevointele din
partea omului si purificarea pasivã, adicã de curãtire a firii de patimi
dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însusi. El Îsi face
loc curat în cei ce-L cautã cu dragoste, dar puterile lor nu le mai
ajung pentru aceasta si atunci ei trebuie sã sufere curãtiri mai presus
de fire ca sã poatã locui în ei cu slavã Cel mai presus de fire.
Faza
de culminatie a ascezei si de adâncire a trãirii duhovnicesti se
numeste iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la
Botez se dezvoltã în toatã deplinãtatea lor si întãresc sufletul pentru
si mai grele încercãri. În faza aceasta pot apare amãgiri si daruri
extraordinare si cine le are e sfãtuit sã nu-si lipeascã inima de ele,
pentru cã nu numai cã nu înainteazã, dar poate pierde si tot ce a
agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subtire si tot mai mult trebuie
sã te lepezi de toate.
Asceza are si un caracter hristologic. În
nevointe nu e numai omul, e si Hristos prezent. În sfortãrile noastre e
prezentã forta din firea omeneascã a lui Hristos.
Trupul si
Sângele Lui din Sf. Împãrtãsanie se luptã cu trupul si sângele nostru
împotriva patimilor, sfintind trupul si arzând patimile. În perioada
asceticã murim lumii si nouã însine împreunã cu Hristos, în viata
misticã. Sã nu uitãm însã cã înainte de Înviere a fost sãptãmâna
patimilor, rãstignirea, pãrãsirea, umilirea, moartea, îngroparea si
pogorârea la iad, dragostea ucenicului trecutã prin cele mai grele
cumpene sufletesti, uscãciunile, pãrãsirile, întunericul umilirii de
moarte. Acestea constituie purificarea pasivã si curãtesc si ultimele
rãdãcini ale patimilor, realizând nepãtimirea.
Ca dovadã, din cel
mai adânc mormânt si pãrãsire suntem rãpiti afarã fãrã veste de sfântã
lumina dumnezeiascã. Din cea mai adâncã beznã fulgerã lumina
contemplatiei divine plinã de Har si adevãr. De la acest moment al
luminii divine începe viata misticã, adicã unirea fãpturii cu Dumnezeu.
Aceasta este asemãnarea nu prin fire ci prin har.
Spovedania si despre cercetarea constiintei. Citirea Dumnezeiestilor Scripturi. Lecturi spirituale.
Odatã
intrati în calea împlinirii sfaturilor Evanghelice care restrâng mult
firea omeneascã, se întelege cã pânã sã deprindem vietuirea dupã sfaturi
gresim adeseori. Din pricina aceasta tebuie sã înmultim si mijloacele
de a ne mentine în aceastã vietuire. Unul din aceste ajutoare de pret
este spovedania deasã. Spovedania fiind Taina Pocãintei, este dãtãtoare
de Har care întãreste puterile noastre slabe cãtre împlinirea
fãgãduintelor ce le-am fãcut sau ne pregãtim sã le facem. Spovedania
deasã trebuie tinutã însã la pretul ei. Tinta sufleteascã a monahului
fatã de tainã trebuie îndreptatã atunci când se dovedeste usurãtate la
mijloc. De aceea o prea deasã spovedanie, în sufletele neadâncite, se
banalizeazã. De aceea ne ajutãm de cercetarea constiintei sau de
spunerea gândurilor, care poate fi oricât de deasã.
Sunt mãnãstiri
în asa fel organizate încât nimeni nu se culcã pânã nu si-a spus
gândurile rele, pânã nu s-a împãcat din inimã cu fratele sãu cu care
s-ar fi învrãjbit peste zi si pânã nu ia iertare de la toti. Spovedania
deasã si cercetarea constiintei au rostul de a slãbi din fire
deprinderile patimilor si a pune în loc deprinderile bune sau virtutile
contrare patimilor.
Practica aceasta are însã temeiul pe
cunoasterea însusirilor gândurilor. Gândurile pãtimase nemãrturisite sau
simplu spuse au însusirea cã se întãresc si se fac funii, cum zic
pãrintii, si trag mintea la învoire si la faptã, care este pãcat.
Pãcatul acesta este: înfrângerea moralã a sufletului de cãtre un gând
rãu. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întãri si
de a birui mintea, cãci de îndatã ce sunt spuse le piere puterea de a
obseda, asupri, stãpâni mintea. De altfel, si gândurile bune trebuie
controlate cu o altã constiintã, mai limpede. Controlul tuturor
gândurilor e lege în cãlugãrie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e
bine, pentru cã singur nu te poti apãra de sãgetile slavei desarte.
O
altã mãsurã de ajutor în biruinta asupra firii ne-o dã citirea
Dumnezeiestilor Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu în cãrtile Sf.
Scripturi, de aceea citirea ei zideste duhovniceste. Dar si pentru
aceasta trebuie putinã preocupare. Mai întâi trebuie învãtatã aceastã
carte a lui Dumnezeu cãtre oameni, adicã înteleasã în rostul ei de
revelatie, înteleasã în cadrul ei istoric, în sfortarea ei de a mentine
în constiinta poporului ales asteptarea descoperirii desãvârsite în
Iisus Hristos. Valoarea spiritualã a Scripturii nu se pierde în istoria
pe care o cuprinde. De aceea Biblia e si singura carte a cãreia date
istorice au si o neistorie pe care o cuprinde. De aceea Biblia e singura
carte a cãreia date istorice au si o memorie duhovniceascã.
De
Acelasi autor sunt si scrierile ascetice ale Sfintilor Pãrinti si
scrierile Evanghelice si scrierile sfintilor. În concluzie, citirea cu
socotealã a Dumnezeiestilor Scripturi aprinde si hrãneste sufletul cu
gândurile lui Dumnezeu care nu sunt ca gândurile omului.
Despre rabdare, mândrie, smerenie, tãierea voii, smerita cugetare
Lepãdarea
de sine nu se realizeazã dintr-o datã sau odatã pentru totdeauna ci
trebuie timp si rãbdare. Timp pentru deprindere si rãbdare pentru
greutatea ei. Rãbdare trebuie sã avem mai întâi cu noi însine ca sã nu
cãdem în întristare, apoi trebuie sã aibã si altii rãbdare cu noi pânã
deprindem desãvârsit lepãdarea de sine. Dacã învãtãm practic lepãdarea
de sine si sporeste dragostea în inima noastrã, rãbdarea înceteazã de a
mai avea înfãtisarea negativã, de necaz, si se schimbã în bucurie, cu
toatã întristarea mea sunt covârsit de bucurie. Când avem lepãdarea de
sine si dragostea, ocara ni se face ca lauda si lauda ca ocara. Rãbdarea
mai este si nevointã, adicã pedepsirea de bunã voie a firii cu tot
felul de osteneli.
Atârnã de treapta duhovniceascã pe care ne
gãsim ca sã fie cu neputintã unele nevointe sau altele. La aceste
nevointe ale rãbdãrii nu e bine sã nãzuim decât pe mãsura însãnãtosirii
firii de patimi. La începãtori, deprinderea rãbdãrii începe cu ocara.
Începutul trebuie întãrit cu rãbdarea, pentru cã în lupta cu mândria si
cu slava desartã, acestea au obiceiul sã-l arunce în deznãdejde ca sã
pãrãseascã lupta. Cine rabdã (îndreptarea) pânã a sfârsit se va mântui
(Matei 10, 22).
Viata duhovniceascã are multe greutãti de învins,
mai ales din partea mândriei. Partea importantei, boala locului de
cinste sau a numelui de cinste, boala obrãzniciei, neascultarea, grãirea
împotrivã, posomorârea, groaza de umilintã, toate acestea sunt forme în
care se dezvoltã si se înmulteste mândria în suflet. Mândria si toti
puii ei sunt pricini de conflicte, de nemultumiri, de fãtãrnicii. Din
rãcirea dragostei si a umplerii sufletului de rãutate sub influenta
acestei patimi, mintea alunecã pe panta nebuniei. Ce e de fãcut în
momentul de limpezime de minte ? Sã simtim, sã ne dãm seama cã la mijloc
e o patimã, cu duh rãu care ne trage de minte cu o logicã foarte
strânsã ca sã ne scoatã afarã din ascultarea lui Hristos. Sã ne dãm
seama cã mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: constiinta.
Deci sã ascultãm constiinta, nu dreptatea noastrã. Sã cãutãm de mai este
cineva care ne-ar putea ajuta sã ajungem la liniste. Dacã întinzi
mâinile cãtre ajutor vei fi ajutat. Inima înfrântã si smeritã Dumnezeu
nu o va urgisi.
Asa începe smerita cugetare: formalizeazã mintea.
Smerita cugetare e începutul smereniei, care nu e o virtute a firii sau
expresia neputintei. Izvorul smereniei e darul lui Hristos. Nu de la
oameni, nici din cãrti, nici de la îngeri, ci de la Mine vã învãtati cã
sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihnã sufletelor voastre
(Matei 11, 29). Suntem în furtunã cu sufletul numai atâta vreme cât
trãim la suprafatã, la expresia cea mai dinafarã a vietii. Când însã ne
mai adâncim sufletele acolo unde ne asteaptã Hristos de la Botez, sau de
la oricare altã Tainã, primim cuvântul Lui care împrãstie furtuna. El
este izvorul smereniei care reechilibreazã sufletul din bântuielile
mândriei. De la aceastã experientã începând, iubim Crucea lui Hristos si
crucea noastrã, cu firea primim si credem cã tãierea voii proprii e
într-un cuvânt curãtirea de patimi.
Petrecerea monahului în lume
Viata
monahului este lãuntricã, duhovniceascã, pe când viata în lume e
înafarã. Una cu alta nu seamãnã. Mirenii mai vin la mãnãstire pentru
rugãciune, cãlugãrii nu se mai duc în lume sã se odihneascã. Toate
profesiunile au vacantã sau concediu numai cãlugãria nu. Asa ceva ar
însemna încetarea cãlugãriei. Se duc însã la mare trebuintã în interesul
de obste al mãnãstirii. Haina cãlugãreascã îl face pe cãlugãr vãzut si
cunoscut de toti. Unii îl iubesc, altii îl ocãrãsc. Cãlugãrul trebuie sã
se fereascã în sufletul lui de cel ce-l iubeste ca sã nu fie rãnit de
slava desartã, precum trebuie sã se fereascã si de cei ce-l ocãrãsc ca
nu cumva poate din nepãsarea lui sã fie hulit Dumnezeu. De aceea
cãlugãrii nu umblã printre oameni cu ochii pe ei, cãtând cunoscuti sau
dorind sã stea de vorbã, ci îsi vãd de cale cu gândul la Dumnezeu.
Toti
cãlugãrii care pentru neapãratã trebuintã au mers prin orase au simtit
trebuinta ocrotirii lui Dumnezeu. Rugãciunile celor din mãnãstire i-au
însotit ca o mânã de apãrare. Un drum în lume îti face dovada
statorniciei în calea cea duhovniceascã. De altfel nici nu se trimit din
mãnãstire decât cei mai statornici în cãlugãrie. În ce constã primejdia
? Firea omeneascã a fost asemãnatã cu câltii, patimile cu focul. Dacã
te atingi cu focul câlti fiind, patimile amortite prin înfrânare se
aprind prin simpla vedere.
Cãlugãrii trãiesc într-un altfel de foc
al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei întinãciunea
prin simturi. Altã grijã pe care trebuie sã o aibã monahul e la felul
vorbelor pe care trebuie sã le audã sau sã le stãvileascã. Chipul
monahului a trezit întotdeauna si în tot locul mâncãrimea de limbã a
mirenilor. Ei cautã oarecum fie sã defaime modul acesta de viatã, fie
sã-l fericeascã pe al lor.
Cãlugãrul sã se fereascã, din
constiintã de cunostintã, de a califica moral viata mireneascã, asa sau
asa. Cât priveste mântuirea, aceasta are multe cãi înaintea lui
Dumnezeu. Fiecare îsi alege viata care îi place sau de care se simte în
stare. Mirenii stiu toate înfrângerile cãlugãrilor, dar nu stiu
niciodatã pe vreunul din sfintii care sã fi biruit el aceste înfrângeri.
Mirenii
vãd pe cãlugãri prin patimile de care sunt stãpâniti ei si nu le vine a
crede cã-i cu putintã si o viatã de virtute. Virtutea e neînteleasã, ba
uneori e numitã fãtãrnicie. Asa frate cãlugãre, învãluie pe oameni în
dragostea ta cea din multã rugãciune si vei vedea trezindu-se în
necunoscutii cu care stai de vorbã si o scânteie dumnezeiascã, pe care
nu si-o pot exprima ci numai o suspinã.
Chipul cel dinlãuntru si cel dinafarã al monahului
Sf. Apostol Pavel a descris ca pentru sine chipul cel dinlãuntru al omului:
M-am
rãstignit împreunã cu Hristos; si nu eu mai trãiesc, ci Hristos
trãieste în mine. ªi viata mea de acum, în trup, o trãiesc în credinta
în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru
mine
(Galateni 2, 20).
Asadar Hristos este fãptura cea nouã a
monahului sau monahul în Hristos este fãpturã nouã (II Corinteni 5, 17).
El este înlãuntru si înafarã, blând si smerit, hotãrât si linistit.
Tulburarea celor dinafarã nu-l sminteste din aceste însusiri sufletesti,
dimpotrivã, el aduce liniste. Chipul cel dinlãuntru si cel dinafarã al
monahului sunt într-o deplinã armonie, printr-unul strãvzi pe celãlalt.
Toti
stim cã înlãuntrul nostru stau ascunse mãrgãritarul, comoara, talantul
si altarul împãrãtiei lui Dumnezeu. Înlãuntrul nostru avem asadar
posibilitatea sfinteniei. Dar posibilitatea încã nu e realitatea. De la
sine numai, posibilitatea sfinteniei nu se transformã în sfintenie.
În
viata duhovniceasã credinta hotãrâtã poate face ca posibilitatea
sfinteniei sã se transforme în realitatea sfinteniei. Este nevointa
monahului. Fãrã nevointã întinsã, sustinutã de convingere, orice
posibilitate realã va rãmâne numai posibilitate sau chiar se va
transforma în imposibilitate.
De pildã multi vin la cãlugãrie cu o
pãrere bunã despre ei însisi, pãrere pe care nemãrturisit si-o
pãstreazã si în mãnãstire. Pãrerea sau iubirea de sine e o formã subtire
a mândriei. În mãnãstire viseazã sfintiri si litanii si viatã fericitã
iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tãierile
dureroase ale pedepsirii întru toatã fapta bunã, visul se destramã si
începe dezamãgirea si nemultumirea, camuflãrile mândriei. Dacã cel în
cauzã îsi închide sufletul de cãtre povãtuirea duhovniceascã pentru cã
aceasta taie amãgirea de sine din care creste dezamãgirea, bobul de grâu
se schimbã în tãciune si se crede grâu nederptãtit. Aceasta este
iubirea de sine pe care o mentine mândria si punctul de vamã al
diavolului. Sufletele slãbãnogite de mândrie stau totusi pururea
încordate în legitimã apãrare de cãtre orice îndregãtori, gata sã-si
apere dreptatea si sã-si justifice întristarea, sã-si explice ei mai
bine cauza si niciodatã nu simte trebuintã sã asculte si sã urmeze, dacã
este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Asa se explicã
îndepãrtãrile, împutinãrile si chiar întunecãrile de la rostul luminos
al cãlugãriei.
Sufletul dus în robie e jefuit pe datã de toatã
agoniseala sa duhovniceascã. Aceasta-i contabilitatea fricosului:
zarafii cu banii lor falsi furã talantii nostrii buni.
Acum
monahul lenes de mântuirea sa începe sã uite întelesul celor ce are de
fãcut, se multumeste numai cu intrarea în cãlugãrie ca si cum cu aceasta
si-ar fi ajuns scopul. Potoleste râvna de rãzboire cu slãbiciunile
firii patimilor, îmbrãcãmintea sa de luptãtor al duhului pierde
însemnãtatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargã pe calea gãtirii
evangheliei pãcii, calea duhului, ci o iau iarãsi pe calea pãmântului.
Nici nu observã monahul molatic de minte când a fost scos din luptã si
redus la un simplu cuier de haine cãlugãresti. Cu alte cuvinte nu vede
cã a ajuns o mizerie cãzutã între tâlhari, un mincinos ala Domnului
Hristos. Dacã monahul se complace într-o asemenea cãlugãrie de uniformã
si nu-l doare stingerea luminilor sufletului sãu - întristarea e chipul
unui suflet cu luminile stinse - înseamnã cã a dat în micime de suflet
si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptãri el cautã altã
hranã sufletului sãu: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De
povãtuitorii sãi se desparte sufleteste, judecându-i si gãsindu-le tot
felul de pricini. Asa se cuibãreste viclenia în suflet si îl face pe
monah om cu douã fete, morminte vãruite pe dinafarã, neîngrijit pe
dinãuntru, ipocrit. Prinderea sufletului într-o viatã dinafarã de duh
prin tãrâtele vietii e tot una cu ducerea lui iarãsi în temnita
patimilor. Când monahul a realizat fãtãrnicia, a ajuns pe punctul de a
pãrãsi cãlugãria. În ochii lui toti sunt fãtarnici, e o victimã
nevinovatã a nedreptãtilor, de aceea osândindu-i, iese dintre ei. De
aici se vede destul de limpede cã mândria singurã, chiar sub cea mai
subtire formã a sa, cum e pãrerea de sine, dacã nu e tãiatã din rãdãcini
e în stare sã risipeascã din suflet toatã viata dupã duh. Nu e mândria
urâciunea pustiului ? De aceea când te crezi bun sã stii cã esti nebun
si sã astepti ocara ca sã te curãtesti. Întunecarea aceasta însã ne
aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce
fãtãrniceau virtutea. Astãzi pentru obrazele celor din îndãrãtnicie
pãrãsesc lupta cãlugãrii. Biserica încearcã pedepsirea, scoaterea din
monahism, afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de învãtat nimic
bun de la acesti dezertori si mincinosi. Biserica prin slujitorii ei nu
face degrabã lucrul acesta, dar ce nu poate rugãmintea poate pedeapsa.
Plata
neascultãrii de Bisericã este pierderea mântuirii. Îndãrãtnicii dau
asadar de primejdia pierzãrii ca sã se dezmeticeascã. Asa se întâmplã
când se întãreste fariseul si slãbeste vamesul.
Votul ascultarii. Votul ascultãrii si personalitatea monahului. Poate înceta obligativitatea voturilor monahale ?
Dintre
cele trei fãgãduinte monahale, ascultarea neconditionatã s-a dovedit
cea mai grea, din douã motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii,
iar celãlalt personalitatea ei.
Mai întâi ce este personalitatea ?
Ca lãmurire pe scurt spunem cã personalitatea este o înzestrare
sufleteascã neobisnuitã. Într-o personalitate chipul lui Dumnezeu este
mult mai puternic si mult mai limpede. Toti crestinii au sigur câte un
talant, dar unii au si câte doi, iar altii si câte cinci. Talantii sunt
talente, energii de lucru, ca de pildã o minte mai strãvãzãtoare, o
inimã mai largã, o mare capacitate de dragoste, o vointã mai puternicã, o
memorie mai bunã, o ingeniozitate înãscutã. Aceste energii ale chipului
prind mai bine, ca niste antene mai bune, energiile Harului care le
sfinteste. Personalitatea are de asemenea de fãcut calea de la chip la
asemãnare. Dar datoritã înzestrãrii sufletesti mai puternice,
personalitatea ar putea strãbate calea într-un timp mai scurt sau ar
putea realiza o neasemãnatã asemãnare. E destul sã ne gândim la
Sfântulita de la Arges, o copilitã numai, dar cu o capacitate de
dragoste care a ridicat-o între sfinti.
Disciplina ascultãrii însã
e generalã, pentru cã ea ridicã firea din infirmitate precum scoate si
mândria din personalitate. Ascultarea face si pe lenesi si pe vecleni
sã-si dezgroape talantul, precum acoperã si pe cei talentati de jefuirea
slavei desarte.
Se stie cã unde este bogãtie mai mare si hotii se
nevoiesc mai tare sã o prade. Rânduiala ascultãrii e cale dumnezeiascã.
Chiar când se realizeazã sfintenia, nici aceasta nu dezleagã de
acoperãmântul ascultãrii. Cãci o sfintenie constientã ar putea cãdea ca
fulgerul în ispita sfinteniei, care e cea mai rafinatã capcanã a
mândriei. De aceea Avva Macarie era dus de îngeri din lumea aceasta si
pe drum îl întâmpinau dracii zicându-i: ai scãpat de noi, Macarie, iar
sufletul lui rãspundea: încã n-am scãpat.
Asa se explicã de ce
nici unul dintre sfinti nu a scãpat desãvârsit de vreo frânã oarecare a
neputintei, ca nu cumva tocmai la urmã sã piardã totul. De aceea Sf.
Pãrinti nu au recunoscut desãvârsirea decât dupã semnul desãvârsitei
smerenii.
În cãlugãrie asadar nu are nici o importantã numirea de
personalitate. Dimpotrivã, e un nume de care trebuie chiar sã te lepezi,
sã scapi de stiinta lui. Înzestrarea sufleteascã ce-i corespunde e
folositoare într-alt fel, în curajul smereniei, în avântul dragostei, în
capacitatea de a te bucura în suferintã. Acestea dovedesc un suflet
mare. Cãlugãria nu creste visãtori ai împãrãtiei lui Dumnezeu, ci oameni
hotãrâti care duc trãirea crestinismului pânã la ultimele lui
consecinte de disciplinã si frumusete. Altfel Hristos nu ne-ar fi spus
cã Împãrãtia lui Dumnezeu - chiar aceasta lãuntricã - se ia cu nãvalã si
nãvãlitorii pun mâna pe ea si Îndrãzniti, Eu am biruit lumea.
Temeiul
îndrãznelii celei dupã Dumnezeu este Învierea Sa din morti, dovada atât
de puternicã a dumnezeirii Sale. Pe cuvântul Lui, de Dumnezeu dovedit,
avem si noi îndrãznealã si curaj împotriva lumii si a mortii din noi.
Acesta-i temeiul strãfund al uceniciei noastre, a cãrei capãt este
învierea sufletului încã din veacul acesta, în lumina veacului viitor.
Pentru o astfel de rostuire a vietii e cãlugãria si ea cere smerenie si
curaj. Smerenia si curajul s-ar pãrea doi termeni opusi. Cu toate
acestea, în viata duhovniceascã ei se armonizeazã, ba se si completeazã.
Absenta sau împutinarea unuia slãbeste pe celãlalt si între ei trebuie
tinut un echilibru. Cãci viata crestinã orientatã numai spre umilintã ia
o înfãtisare de sclavie spiritualã, de pipernicire la literã si pierde
curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrãznealã personalã si spre
profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului,
provocând fie erezie, fie schismã, deci pierde smerenia. De aceea
pãstrarea capacitãtii de încadrare în disciplinã a unui suflet face
dovada armoniei si valorii sale. Cãlugãria slãbeste în suflete slabe si
se întãreste în suflete mari.
Dar pilda celor de pe urmã aprinde
curajul celor dintâi. Voturile monahale au obligativitate de constiintã.
De Dumnezeu ascultãm neconditionat toatã viata si fãrã abatere. Dacã
însã povãtuitorii nostrii dupã Dumnezeu, staretii si duhovnicii, devin
eretici si ca atare se încarcã din partea Bisericii cu pedeapsa
afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegati de ascultarea lor
pentru cã ei au strâmbat dreapta credintã si prin constiinta lor nu se
mai exprimã voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Bisericã nu înceteazã.
Obligativitatea voturilor monahale poate înceta numai în cazul extrem de
rar când se întâmplã din motive chimice a personalitãtii omenesti, deci
si a constiintei în cazul deplinãtãtii de constiintã, însã fãgãduintele
rãmân obligatorii iar lepãdarea lor pãcat. Încetarea voturilor e
încetarea cãlugãriei. Mãnãstirile cu viatã de sine au slãbit votul
ascultãrii si al sãrãciei si din pricina aceasta sunt o formã decadentã
de monahism.
Rostul si însemnãtatea monahismului
Se
întâmplã ca unii crestini sã nu mai cunoascã rostul monahismului în
crestinism. De aceea te poti astepta de la ei la cele mai felurite
întrebãri. Dar dacã ni-l cunoastem noi cum trebuie, putem da seama
oricând despre rânduiala noastrã.
Monahismul se justificã în linii
largi cu aceleasi argumente cu care se justificã crestinismul.
Crestinismul nu s-a învechit, dovadã cã în orice epocã a istoriei s-au
gãsit oameni sã-si dea viata pentru el. Atunci nu s-a învechit nici
monahismul, de vreme ce este ales de câte unii ca mod de viatã. Cea mai
bunã justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a
strãbãtut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul
social.
Rostul spiritual si-l împlineste monahismul prin
disciplinarea firii dupã sfaturile evanghelice. Prin aceasta monahul
nevoitor se izbãveste de patimile firii si se face cu neputintã arãtarea
unei alte forme de viatã dupã Duhul Sfânt. Viata mai presus de fire
dovedeste constrângãtor si totusi simplu existenta lui Dumnezeu. Mintea
obisnuitã, chiar a celei mai înzestrate si cultivate firi, nu poate face
dovada decisivã nici cã este, nici cã nu este Dumnezeu, pentru cã
mintea firii acesteia e tot atât de dibace de a dovedi si afirmatia si
negatia unuia si aceluiasi lucru. De aceea filozofii si-au dat seama de
viclenia ratiunii. ªtiinta când se pronuntã în materie de religie, de
asemenea a iesit din domeniul sãu, care este studierea meteriei si a
legilor ei pentru folosul practic al oamenilor. Iar religia nu face
stiintã ci constiintã. Cãci oamenii nu trãiesc numai cu pâine. De aceea
despre Dumnezeu nimenea nu poate grãi cu competentã absolutã decât numai
El Însusi, când strãluceste slava Sa pe chipul fiilor Sãi, sfintii. ªi
totusi oamenilor le mai rãmâne libertatea sã se îndoiascã. Acesta este rostul de cãpetenie al monahismului:
trãirea crestinismului pânã la tensiunile desãvârsirii, când existenta
lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidentei absolute pentru toti.
Cãlugãrii care realizeazã monahismul sunt în lume fãcliile aprinse ale
lui Dumnezeu. Ceilalti, care nu-l realizeazã, umblã cu ele stinse, iar
pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni
(Romani 2, 24). Dar nu acestia calificã monahismul, ci cei dintâi.
Rostul
cultural este mai modest, totusi de mare pret si el. Ei au împletit
rugãciunea cu munca, o muncã de rãbdare, o muncã de constiintã.
Cãlugãrii s-au ocupat de copierea cãrtilor sfinte. Astfel, monahilor din
pustia Sinai le datorãm cel mai vechi manuscris întreg al Noului
Testament. Mai târziu au început sã-si ilustreze cãrtile sfinte cele mai
des folosite, dintre care ne-a rãmas o minunatã psaltire. Tot cãlugãrii
au fost primii iconari si apãrãtori ai icoanelor în perioada
împãratilor iconoclasti. În toate artele minore unde a trebuit migalã si
rãbdare deosebitã gãsim pe cãlugãri. De la ei avem obiecte bisericesti
de mare valoare artisticã. Printre primii care au îmbrãtisat inventia
lui Gutenberg, tiparul, au fost cãlugãrii. Primele tiparnite la noi
le-au înfiintat cãlugãrii. Prin munca lor s-a asigurat unitatea limbii
românesti.
Rostul social e si mai neînsemnat si totusi asa de
mare. Mai întâi munca dezinteresatã a cãlugãrilor, care-i izbãveste de
lene, e un model de constiintã. Cãlugãrii lucreazã orice ca pentru
Dumnezeu nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23). În vremea noastrã
constiinta fatã de muncã începe sã fie un factor de mare pret în
construirea viitorului oamenilor. Munca iese din stadiul pedepsei si
trece în cel al consacrãrii, capãtã o sfintenie pentru constiinta cu
care e fãcutã.
Cãlugãrii trãiesc în viata de obste având totul de
obste. Deci ei au adus pânã în zilele noastre amintirea vie a primelor
comunitãti crestine din Ierusalim si Alexandria, unde se împãrtea
fiecãruia dupã cum avea fiecare trebuintã (Fapte 4, 35). Deci cãlugãrii
prin viata lor de obste sunt o icoanã strãveche a lumii noi. Comunismul
la obârsiile lui a fost crestin si va fi si la sfârsit.
Cãlugãrii
îsi mai justificã rolul lor social si prin faptul cã sunt totdeauna în
lupta Bisericii crestine pentru marea cauzã a vremurilor noaste: pacea
între popoare. Rugãciunea pentru pacea a toatã lumea cãlugãrii o fac la
toate slujbele lor în bisericã, zi si noapte. Pacea nu e numai un bun
social ci si un bun spiritual al oamenilor, de aceea noi ne rugãm pentru
pace, pentru cã la urma urmei Dumnezeu detine pacea. Astãzi armele nu
sunt numai ucigãtoare ci pustiitoare. ªi pentru care pricinã ? Pentru o
mai dreaptã repartitie a bunurilor între toti oamenii. Toate religiile
pãmântului s-au unit în lupta pentru pace, toate semintiile pãmântului
si mintile limpezi sunt în ideea de pace. Niciodatã între cei mai
depãrtati si deosebiti nu s-a vãzut asa o unire ca în a cere pacea.
Acesta e un lucru mai presus de oameni, de aceea pacea va învinge
rãzboiul. Convingerile unite în dreptatea cauzei sunt o putere în care
intrã si toti cãlugãrii. N-a auzit Avraam de la Dumnezeu cã dacã vor fi
si numia zece drepti nu va pierde cetatea ? (Facere 18, 32) Iatã ce
nebãnuite rosturi pot avea acesti oameni sãraci cu duhul, care sunt si
cãlugãrii.
Purtarea monahului fatã de superior si fatã de obste, fatã de ascultãri si fatã de bunurile mãnãstirii
În
calea vietii duhovnicesti nu sporesti decât pe temeiul încrederii
totale în povãtuitorii tãi: staretul sau stareta si duhovnicul.
Ascultare si dragoste sã ai cãtre toti din obste, dar cãtre povãtuitorii
tãi mai ales, pentru cã ei rãspund înaintea lui Dumnezeu de sufletul
tãu. Asadar, de ce sã poarte rãspunderea aceasta suspinând ? Purtarea
monahului descoperã adevãrata sa trãire, dacã are o credintã de adâncire
sau o credintã de suprafatã. În cazul dintâi va fi pururea cuviincios
si smerit, în cazul al doilea îndrãznet si obraznic. Cuviinta sau
obrãznicia purtãrii aratã ce duh are în inimã în cazul acela. Stãrile
sufletesti molipsesc prin surprindere. De aceea e bine ca povãtuitorii
sã grãiascã totdeauna din constiinta slujirii lui Hristos, ca în fata
lui Hristos, si atunci vor fi blânzi întru dojanã si smeriti întru
mustrare, altfel mustrarea lor învinge dar nu convinge. Niciodatã nu
trebuie sã uitãm cã prin purtarea de grijã a pãrintilor luãm îndreptare
de la Dumnezeu. Când uitãm lucrul acesta cãdem în întristare. Altii au
uitat îndemnul care grãieste ca unor fii:
Fiul meu, nu dispretui
certarea Domnului, nici nu-ti pierde cumpãtul când esti mustrat de El.
Cãci pe cine îl iubeste Domnul îl ceartã si pe tot fiul pe care-l
primeste îl bate cu varga (Evrei 12, 5-6).
Acesta este examenul
purtãrii, esti în stare sã vezi în mustrare grija lui Dumnezeu de tine
sau numai o treabã de administratie ? De aici se alege folosul sau
începe pierderea de vreme.
Purtarea fatã de obste dovedeste si mai
bine cum suntem cu adevãrat. Fatã de povãtuitori, ca mai mari, avem o
purtare, iar noi între noi altã purtare. Aceasta dovedeste cu câte fete
umblãm. Dacã avem pe Hristos în inimã, cãtre toti avem aceeasi fatã,
fãcând toate ca pentru Dumnezeu, date în chivernisirea obstii pentru
neputinta firii. Asadar de la asezãmântul inimii în duhul lui Dumnezeu
izvorãste toatã purtarea monahului cãtre cel dinafarã, iar cele
dinafarã, dupã modul cum le face, sporesc duhul celor dinlãuntru.
Purtarea monahului fatã de rude, prieteni, cunoscuti si fatã de credinciosii care vin la mãnãstire
Urmarea
lui Hristos stabileste o altfel de rudenie între oameni decât cea dupã
trup. Între cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva se
stabileste o rudenie duhovniceascã. Acestia se adunã laolaltã în obsti
si împlinesc unul din cuvintele lui Iisus: Tot cel ce se leapãdã de
avutiile sale si pentru Mine pãrãseste mamã, tatã, sotie si copii - se
întelege, înainte de a le lua - însutit va lua încã în viata aceasta si
avutie si tatã si copii - desi cu necazuri - iar în veacul ce va sã fie
viata vesnicã. Iatã rudenie, iatã avutii de obste ale mãnãstirii, desi
si cu necazuri, dar dãtãtoare de nãdejde a vietii vesnice.
Mama si
rudeniile Mele sunt cei ce fac cuvântul lui Dumnezeu, din pricina
aceasta rudenia mea dupã trup rãmâne pe planul al doilea ca importantã.
Cãlugãria dezleagã pe monahi de obligatiile îngrijirii familiei în lume.
Cu toate acestea, legãtura nu e ruptã ci rãmâne în dreapta cumpãnire a
situatiilor si a celei mai bune solutii. Dacã dai staretului toatã grija
ta, o dai si pe aceasta, si cum va rândui, asa va rãmâne. Prea multã
întâlnire cu rudele nu e bunã, pentru cã ele aduc grijile lumesti,
tânguirea cã au fost pãrãsite si felul de a gândi dupã lume. Sunt totusi
rude care se bucurã cu adevãrat de calea noastrã. O viatã îmbunãtãtitã a
noastrã le-ar fi singura mângâiere si bucurie care ar cântãri în
sufletul lor mai mult decât amãrãciunile. Acesta-i primul folos
sufletesc ce se asteaptã de la noi. Iar al doilea e acela al
rugãciunilor pentru mântuirea lor.
Prieteni, cunoscuti, vizitatori
si închinãtori nu mai sunt de folos celui ce se nevoieste sã-si tinã
mintea si inima curate de gânduri. Pentru porunca dragostei pot fi
primiti, dar dupã rânduiala cea pentru strãini. Putem vorbi cu ei dar la
un nivel de seriozitate. Totdeauna si în toate mãnãstirile unde mirenii
au fost primiti fãrã nici o bãgare de seamã, acestia au destrãmat
rânduiala si au sfârsit prin desfiintarea mãnãstirilor sau si numai a
valorii ei duhovnicesti. A umbla dupã vizitatori sau chiar închinãtori
este a umbla dupã slava desartã. Într-o atare mãnãstire nu se adâncesc
monahii în Duhul lui Dumnezeu ci în duhul lumii. De aceea în mãnãstirile
clasice nu se îngãduie cu usurintã nici intrarea pãrintilor sau a
fiilor dupã trup.
Pânã sã covârsesti cu dragostea peste toatã fãptura trebuie sã te nevoiesti cu înfrânarea spre toatã zidirea.
Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism
Intrarea
în cãlugãrie se sãvârseste în vremea Sf. Liturghii, îndatã dupã
intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre stiintã, pe scurt, Sf. Liturghie
este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viata si
învãtãtura Mântuitorului precum si lucrarea de mântuire a omului prin
jertfa de pe Golgota. Sf. Liturghie este repetarea sau continuarea peste
veacuri a aceleiasi jertfe si taine. Fratele care vine la cãlugãrie
este o roadã a acestei jertfe. Bratele pãrintesti îl asteaptã deschise
pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã
oamenilor. În fata ei pãrãsim viata cea usuraticã a firii si dorim sã
dãm si noi vietii acelasi înteles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu,
preotul sau arhiereul, primeste pe fratele înaintea usilor împãrãtesti,
deschizâdu-i urechile dragosei prin cuvintele Domnului:
Veniti la Mine toti cei osteniti si împovãrati - cu pãcatele - si Eu vã voi odihni pe voi.
Pãcatele, patimile, ostenesc si încarcã, slãbesc si apasã sufletul în
întuneric. Dorul dupã odihnã de acestea este fundamentat în suflet.
Acestui dor nimeni si nimic nu-i poate rãspunde decât Iisus. De la El
învãtãm smerenia si primim odihna, adicã nepãtimirea.
Cuvântul de
lãmurire continuã si prin el fratele e adus înaintea lui Dumnezeu în
privinta dorintei sale. În fata sfinteniei lui Dumnezeu avem deodatã
aceste simtãminte contradictorii, de fricã si de bucurie, de temere si
de atragere. Dar nu numai Mântuitorul e nevãzut de fatã, ci si
Preaslãvita Sa Maicã, sfintii îngeri si toti sfintii cei dintre oameni
vin de fatã asupra hotãrârii fratelui cu destinul sufletului sãu. Stau
plecate privirile întregii lumi vãzute si nevãzute. Acestia sunt
martorii nostrii în ziua rãsplãtirii, când Mântuitorul nostru va veni sã
judece vii si mortii,
nu dupã cum vom fãgãdui mãrturisind - cu gura - ci dupã cum vom pãzi si împlini - cu fapta - cele ce vom fãgãdui.
Deci
e întrebat fratele de ce a venit în fata altarului, în fata
jertfelnicului Domnului. Iar fratele rãspunde spunânu-si dorinta
cãlugãriei. Dorinta aceasta e însã o convingere. Preotul confirmã
bunãtatea si fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinta asupra
firii, urmezã sã o câstige prin osteneli si suferinte. O astfel de
hotãrâre, ca sã ducã la rezultat, trebuie sã îndeplieascã o condite
esentialã: sã fie o hotãrâre a libertãtii sale. Libertatea constiintei e
cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemânã în viatã. Acesta
este factorul de care Biserica tine seama si garanteazã seriozitatea
convingerii, alegerii si statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila
neputintelor, sila înfrângerilor, dacã nu se vor converti în convingere,
nu stau garantie pentru clugãrie. Fãgãduintele cãlugãriei sunt asadar
pe viatã, viatã petrecutã într-o mãnãstire.
Urmeazã întrebãri si
rãspunsuri, cele trei rãspunsuri sau voturi monahale. Primul este
fecioria, al doilea ascultarea de povãtuitor si de frati, iar al treilea
sãrãcia, lipsurile vietii cãlugãresti. Dupã aceste trei fãgãduinte din
partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lãmureste mai pe larg în ce
constau aceste sfinte fãgãduinte. Mai întâi cã sunt date în fata Celui
Sfânt, cã sunt scrise de îngeri si cã vom da seama de ele si la
sfârsitul lumii. Trãite aceste fãgãduinte, prin ele se aratã în viata
noastrã viata Domnului, întrucât El Însusi este viata vesnicã. Viata
moahalã nu este o viatã dupã trup. Poftele lui trebuiesc stinse.
Cuviinta
fatã de om trebuie câstigatã si mintea curãtitã prin nevointe, cãci si
trupul e chemat la sfintenie si viatã vesnicã. De aceea si el trebuie
fãcut ascultãtor de Dumnezeu. Postul, osteneala, privegherea, îl
îmblânzesc. Ascultare sã ai fatã de toti.
În ascultãri fãrã cârtire zice
preotul. La viclene gânduri sã te astepti, care vor sã zdruncine
hotãrârea de a merge prin greutãti în urma lui Hristos. Acestea vor sã
te întoarcã înapoi de la calea Duhului iarãsi la calea firii. Firea
trebuie tãmãduitã de fricã în fata suferintei. Pentru dobândirea vietii
duhovnicesti trebuie sã birui si toatã dragostea firii, chiar si
dragostea de pãrintii dupã trup. Nici dragostea de sine nici dragostea
de slavã sã nu mai ai. Nu împãrti sufletul tãu ci adunã-l din toate si
dã-l întreg lui Hristos. De toate sã fii sãrac, ca sã atârni întru totul
de Dumnezeu. Oamenii te vor defãima, neîntelegându-ti viata, dar nu
uita cã nici viata lui Iisus nu au înteles o cei ce L-au rãstignit.
Oamenii
prea legati de fire nu au înteles niciodatã vietuirea cea mai presus de
fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vietuire ca de un
rãu, ca de o mustrare si i-au fãcut mucenici. Iar cuviosii au trãit o
viatã de bunã voie, o viatã de mucenici. Vietile Sfintilor ne sunt nouã
hranã si curaj în urmarea lui Hristos, precum si convingerea cã e cu
putintã aceastã urmare. Hristos fãcându-Se om ne-a dat nouã aceastã
putintã.
Cu toate acestea viata dupã Hristos nu e o viatã de vis
sau de visãtori, nici o viatã cu minuni. Lepãdarea de sine si crucea
rezumã toate greutãtile ce le vom avea cu firea cea veche si ne
prevestesc multã umilintã în lumea aceasta. Dar tocmai acestea când le
vom împlini ne fac dovada cã viata noastrã e dupã Dumnezeu. Întru
aceasta ne stã puterea, de a ne bucura întru necazuri. Cu trupul ne
amãrâm pentru greutatea virtutilor dar cu sufletul ne bucurãm pentru
plata pe care o aduc.
Fratele e întrebat dacã poate mãrturisi
aceastã conceptie de viatã. Cu Harul lui Hristos acest fel de vietuire e
cu putintã. Preotul se roagã în continuare lui Dumnezeu, amintind si
fratelui cã dragostea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos e mai
mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu, de aceea
Dumnezeu nu uitã de om cum uitã omul de Dumnezeu. De aceea El stie dorul
fratelui si adaugã la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor
Sale.
Sfaturile evanghelice prin fãgãduintã solemnã devin porunci.
Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim
Lui pe noi însine, pe viatã. Dumnezeu primeste si îmbrãtiseazã, apãrã si
întãreste un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem
putere asupra greutãtii, asupra neputintei si cãpãtãm curaj în nevointe.
Un duh nou se sãlãsluieste întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai
de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh
dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinti.
Cu capul plecat si
cu cartea rânduielii cãlugãriei pe cap, preotul se roagã lui Dumnezeu
sã-l primeascã si pe fratele acesta în ceata celor care au pãrãsit toate
cele lumesti si s-au fãcut vrednici de Dumnezeu. Întãrit de Adevãr,
îngrãdit de Duhul Sfânt, hotãrârea fratelui sã fie neclintitã în
rãzboaiele cu mestesugirea potrivnicã. Biruinta se câstigã prin rãbdarea
întãritã de Dumnezeu cu Har si prin rugãciunile Maicii Crestinãtãtii,
Preasfânta Stãpânã de Dumnezeu Nãscãtoarea si ale tuturor sfintilor
întru care S-a proslãvit Dumnezeu Cel în Treime închinat.
Toti îsi
pleacã capetele. Preotul din nou se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã
pe fratele acesta, care si-a ales din feluritele cãi de mântuire pe
aceasta a jertfei de sine. Rugãciunea continuã ca poftele si gândurile
firii sã fie ridicate de la dânsul odatã cu tunderea pãrului, al cãror
semn este. Pãzirea poruncilor aduce în fire sfintenia Celui ce a dat
poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu si darul nestrãmutãrii
hotãrârii fratelui, vointa otelitã care i-a caracterizat pe nevoitori.
Cu
acestea slujitorul Sf. Liturghii se apropie de Cel ce nevãzut
sãvârseste Taina, Hristos, întinde mâna sa dupã Sf. Evanghelie asezatã
în fata icoanei Mântuitorului din tâmplã si zice:
Iatã Hristos, nevãzut, aici stã de fatã.
ªi preotul mai întreabã odatã pe fratele dacã face pasul cãlugãriei de
bunã voie, deplin liber, fiindcã numai acesta e factorul sufletesc
hotãrâtor în cãile omului. În adâncul fiintei sale omul e libertate.
Acesta e darul lui Dumnezeu fãcut omului, prin care l-a deosebit de
toatã fãptura vãzutã si l-a înrudit cu îngerii si cu aceasta l-a fãcut
capabil si de viatã îngereascã. Cãlugãria e asadar o logodnã cu modul
mai presus de veac al vietuirii îngeresti.
Fratele afirmã
definitiv libertatea constiintei sale în fata Celui ce-i va desãvârsi
libertatea. Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie
vãlul necunostintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe
minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoiesti, dar sãruti si
foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a
sufletului si a mintii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viatã în
care ai mai avut pãreri personale si vointã proprie. De la logodna cu
îngerescul mod de viatã sub o nouã lege, tãierea voii si a toatã pãrerea
îti este lege. Aceasta o ai chiar din mâna lui Hristos. În lumea
nevãzutã sunt mii si milioane de fiinte si numai o singurã voie a lui
Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi
locul cetei a doua îngeresti pe care Dumnezeu a hotãrât sã-l împlineascã
cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei
cãzuti prin neascultare. De aceea, ca sã sui la sfârsitul zilelor la
aceastã destinatie cereascã, trebuie sã înveti firea de a nu avea pe
pãmânt altã voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum e si în cer. Ce
rost mai au aceste foarfeci ? Foarfecele, povãtuirile, mustrarea,
dojenirile, ocara au rostul tãierii patimilor, cãci cu tãierea voii se
taie toatã patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la
cunostinta adevãrului care este Hristos.
Adevãrul este fiintã vie.
Noi însã suntem fiintã, dar prinsã în amãgiri. Trebuie tãiate amãgirile
ca sã fiintãm în Adevãr, adicã în Hristos. El e usa la casa Tatãlui, iar Duhul e cheia cãruia
Fiul îi deschide. Aceasta-i cunostinta adevãrului cu noi, cu calea
noastrã dupã Duh, cu destinatia noastrã cereascã. Pe acest înteles
luptãtorul primeste nume nou, dupã al unuia dintre sfintii care bine
s-au nevoit. De aici începând, de la darea numelui, monahul e un nou
botezat, care îsi întelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea
primului Botez, ci înnoirea lui. Viata lui viitoare, desi continuatã pe
pãmânt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântã Treime
îsi face sãlas într-un ales. Chematii sunt multi, dar vin numai câte
unii care se aleg. Cu acestea începe noua îmbrãcare în Hristos, din
afarã vãzându-se cele ce urmeazã.
Mai întâi o cãmasã albã, hainã
luminoasã a Sfântului Duh, Harul luminii dumnezeiesti care stinge pentru
totdeauna mohorâciunea întristãrii din patimi si lumineazã firea cu
slavã dumnezeiascã. Acum e logodna cu darul luminii de pe Tabor, urmeazã
lucrarea de o viatã si înmultirea lui pânã cuprinde în dumnezeiascã
vãpaie nu numai sufletul ci si trupul. Aceasta e haina noastrã, haina de
luminã pentru ziua de nuntã a Fiului, care este la sfârsitul veacului
acestuia si începutul veacului viitor.
Urmeazã paramanul a cãrui însemnare, ca sã n-o uitãm, e scrisã pe el:
Luati jugul Meu cã este bun si sarcina Mea usoarã. Iar din prooroci:
Dat-am spatele Meu spre bãtãi si obrazul Meu spre pãlmuire si fata Mea n-am ferit-o de scuipãri. Iisus e arãtat de Revelatie si ca înger de mare Sfat,
ca unul ce a descoperit Calea de mântuire. Cu aceastã Cale a îngerului
de mare Sfat al lui Dumnezeu ne logodim si din aceastã pricinã calea
scrisã pe paraman e numitã a îngerescului chip, cãci nu sunt aceste
cuvinte dintre cuvintele îngerilor.
Crucea aminteste de toatã
lucrarea de mântuire, de umilirile prin care a trecut Iisus nevinovat,
de desãvârsita jertfã de Sine. La aceeasi cale ne fãgãduim si noi,
printre ocãri si scuipãri, cãci noi vrednici suntem de acestea. Jertfa
Mântuitorului a dat Crucii putere de alungare a mestesugirii potrivnice.
Crucea este podoaba Bisericii, Crucea este întãrirea credinciosilor si
dracilor ranã. Armã împotriva diavolului crucea Ta ne-ai dat
cântã Biserica.
Dulama
nu are decât însemnãtatea culorii negre, semnul lepãdãrii de lume.
Lumea îmbracã haine colorate, cãlugãrul stinge de pe sine culorile cu
viata curatã a pocãintei.
Cingãtoarea au descoperit-o luptãtorii
pentru cã prin ea îsi mãresc puterile de luptã. Cãlugãrul are aceastã
luptã: omorârea firii sale celei vechi si nevointa înnoirii duhului.
Culionul
vine de la coif, care e un acoperãmânt de luptã, cu rostul sã apere
capul de sãgeti. El înseamnã nãdejdea de mântuire. În lupta cu patimile,
cu firea, cu viclenele gânduri, adeseori primim sãgetile deznãdejdii în
cap. Dacã însã suntem întãriti lãuntric cu credinta, nãdejdea si
dragostea - în Dumnezeu trei paveze aprinse ale Duhului Sfânt: una a
mintii, una a inimii si una a vointei - sãgetile vicleanului nu ne
ating, ci-l ard ale noastre pe el. Cãci celor întãriti în smerenie le
îngãduie Dumnezeu sã-l ardã pe vicleanul cu sabia duhului.
Rasa
aminteste hainele de zale care apãrã pieptul si toate încheieturile.
Rasa e îmbrãcãmintea cuviosilor care sting toate gândurile rele si
îndemnãrile voii proprii, smerindu-le cu gândul mortii. Haina aceasta de
luptã are deasemenea culoarea neagrã. Cu gândul mortii omori plãcerea
pãtimasã de viatã desartã. Culoarea neagrã a îmbrãcãmintii cãlugãresti
nu are însemnãtatea de doliu pe care o are aceastã culoare la mireni.
Sandalele
sunt încãltãmintea usoarei alergãri în luptã, cãci mult trebuie sã
alergi pânã plinesti gãtirea Evangheliei pãcii. Pânã la pacea
nepãtimirii e mult de alergat si totusi trebuie ajuns la pacea
evanghelicã (pentru care avem Evanghelia) în termen. Termenul dobândirii
biruintei asupra patimilor e pânã este ziuã adicã mai înainte
de seara vietii sau chiar a noptii. Ca sã stim cum sã ne împãrtim vremea
sau stadiul vietii acesteia, aducem la mijloc cuvântul Sf. Ioan
Scãrarul:
Celor începãtori stirea cã sunt dupã Dumnezeu le-o dã
pasii lor care sunt roadele smereniei. Celor din stadiul de mijloc,
disparitia luptelor, iar celor desãvârsiti, manifestarea si prisosinta
luminii dumnezeiesti.
Mantia se vede în zugrãvirile sfintilor
mucenici, apartinând si ea îmbrãcãmintii ostasilor. De la dobândirea
nepãtimirii firea omeneascã se bucurã de harul luminii dumnezeiesti, ca
si îngerii. De vrei sã te faci cãlugãr, fã-te ca focul. Mantia desi e
neagrã nu înseamnã gândul mortii, desi cuviosii adormiti se înfãsoarã în
mantie. Mantia e o îmbrãcãminte plisatã, ceea ce aminteste o
îmbrãcãminte de raze a unei lumini necreate, tâsnind ca fulgerele din
fiinta lui Dumnezeu asa cum s-au învrednicit s-o vadã pe Muntele Tabor
Petru, Iacov si Ioan, si aceasta numai cât îi este cu putintã firii
omenesti. Aceasta este îmbrãcãmintea nestricãciunii si sfinteniei,
lumina dumnezeiascã în care au strãlucit multi, oameni dupã fire si dumnezei dupã har (Sf. Simeon Noul Teolog).
Camilafca
e un vãl usor, aproape strãveziu, care pogoarã de pe cap la corp. Desi e
negru si el, nu înseamnã gândul mortii. E un simbol al mintii care sub
puterea curãtitoare a Harului devine strãvezie, devine de culoarea
cerului si se vede pe sine ca luminã întelegãtoare. Aici e o mare tainã a
vietii duhovnicesti. Altarul mintii în care s-a sãlãsluit Hristos la
Botez devine tot luminos si lumina dumnezeiascã din Iisus strãbate
catapeteasma care este trupul în întregimea lui si astfel mintea noastrã
se uneste cu mintea lui Hristos - cum spune Sf. Apostol Pavel - si tot
trupul nostru se face primitor de luminã întelegãtoare. Iatã unde are sã
ajungã rugãciunea mintii, sã strãbatã nu numai luptele ci si
nepãtimirea. Într-o atare tãrie si deplinãtate de Duh mintea nu mai
cugetã gresit sau rãtãcit pe Dumnezeu ca obiect ci ne întâlnim noi si
Dumnezeu în acelasi subiect al unei altfel de cunoasteri, mai presus de
firea de dincoace a mintii (Dumnezeu este subiectul universului vãzut si
nevãzut si tot universul este obiectul cugetãrii lui Dumnezeu; deci
Dumnezeu gândeste lumea iar nu fãptura Îl gândeste pe Dumnezeu; când
face aceasta nu e de mirare cã nu-L gãseste, de vreme ce-L face ceea ce
nu e: obiect). În felul acesta El se face hranã mintii noastre cãci în
ea s-a sãdit putinta unirii omului cu Dumnezeu.
Metaniile sunt o
asemãnare a sabiei. Rugãciunea mintii este sabia Duhului care taie
gândurile rele cu Numele lui Iisus. Propriuzis, Iisus ne izbãveste
neîncetat de lupta potrivnicã:
Cu Numele lui Hristos Iisus batem
pe vrãjmasi. Cãci armã mai puternicã asupra diavolului ca Numele lui
Dumnezeu în cer sau pe pãmânt nu este (Sf. Ioan Scãrarul).
Crucea
de mânã noului mãrturisitor al lui Hristos îi aminteste cã lepãdarea de
sine si luarea crucii e o lucrare permanentã în toatã calea spiritualã.
Bobul care nu vrea sã moarã, fie chiar si de grâu, nu mai aduce nici o
roadã. Mântuirea se lucreazã numai pe ruinele egoismului.
Fãclia
nu este o simplã luminitã sau simplã candelã aprinsã. Însemnãtatea ei în
rânduiala cãlugãriei e mult mai cuprinzãtoare si vrea sã spunã cã noi
însine trebuie sã ne transformãm într-o fãclie. Noi suntem pietrele,
lemnele sau jertfa de bunã voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire
al adevãratului Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu. Dovezile
existentei Celui Preasfânt - cele mai strãlucite dovezi - sunt sfintii
în lumina dumnezeiascã. Acesti biruitori asupra firii, asupra zidului, a
vãlului necunostintei de Dumnezeu, aduc irezistibil pe oameni sã dea
slavã si sã cunoascã pe Dumnezeu. Asa au strãlucit ca soarele: Avva
Sisoe, Avva Pamvo, Avva Siluan, Avva Simeon Noul Teolog, Sf. Serafim de
Sarov, ca sã nu pomenim decât pe cei mai cunoscuti.
Dupã ce noul monah a primit toatã îmbrãcãmintea si uneltele de ostas al Duhului, preotul îl binecuvinteazã.
Acestia sunt binecuvântatii Tatãlui Meu,
binecuvântatii Sfintei Treimi. Preotul, iconomul Tainelor lui Dumnezeu,
se roagã pentru noul monah sã fie numãrat în ceata cuvântãtorilor de
Dumnezeu si scris în Cartea Vietii, sã strãbatã în lumea aceasta toatã
calea asceticã, prezentatã în icoana cãlugãrului rãstignit pe cruce,
interiorizat, cu fãcliile aprinse, desi în afarã patimile îi strigã
toate:
Dã-te jos de pe cruce. Cu acestea, noul monah este
dus într-o stranã. Asa i se dã un loc în Biserica luptãtoare. ªi
continuã Sf. Liturghie în care se iveste rugãciunea pentru noul luptãtor
al Duhului: sã fie acoperit de cãtre sãgetile potrivnicului si ajutat
de Dumnezeu ca sã petreacã în smerenie, dreaptã credintã si neprihãnire,
ca sã biruie firea cea veche a patimilor si sã creascã într-însul omul
cel nou, Hristos. Ectenia continuã:
... si pentru iertarea pãcatelor lui. Cãlugãria e dãtãtoare de Har, sterge tot trecutul pãcatelor, e Tainã a Pocãintei. Avva Moise Arapul cel din tâlhari a
ajuns preot. Sf. Liturghie se orienteazã si ea cu atentie cãtre noul
mãrturisitor al Jertfei, care acum e un nou botezat. Trisaghionul -
cântarea Sfintei Treimi - e al Tainei Botezului sau a praznicelor
împãrãtesti:
Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrãcat. Bucurie în cer s-a fãcut, bucurie împãrãteascã. Stihurile Apostolului sunt profetice:
Domnul
este luminarea, Domnul si Mântuitorul meu, de cine mã voi teme ? Domnul
este sprijinitorul vietii mele, de cine mã voi înfricosa ?
Pânã
aici nu s-a arãtat si latura de primejdie a rãboiului. Pot apare lupte
ascutite, rãniri, amãgri, curse, înfricosãri, vedenii mincinoase,
nãluci, halucinatii, spãimântãri. Multimea curselor o trece smerenia, ea
nici mãcar atinsã nu e. Vedenii nu primi, în primejdii atârnã-te de
Dumnezeu. Apostolul cãlugãriei aminteste încã odatã simbolul
îmbrãcãmintii de rãzboi. Toti sunt îndrumati de Apostolul Pavel sã-si
întãreascã curajul, întemeindu-se pe tãria puterii lui Dumnezeu. Firea
noastrã trebuie sã o îmbrãcãm cu toate armele cu care l-a bãtut Iisus pe
potrivnic. Cãci nu suntem împotriva firii ci împotriva duhurilor
rãutãtii care au abãtut firea de la Dumnezeu. Cu armele lui Dumnezeu
vrãjmasul spiritual poate fi biruit. Ca începãtori avem a ne lupta cu
patimile noastre si cu deprinderea sau învãtarea smereniei, care e o
nouã armã. Pentru curse mai grele, rãzboiul cu diavolul e al celor mai
sporiti si desãvârsiti. Aceasta e prin îngãduinta lui Dumnezeu, fie ca
prin om sã-l judece Dumnezeu pe diavolul, fie ca pe om sã-l smereascã
prin potrivnic. A sta drept în luptã nu e a firii omenesti nici a
virtutii tale ci a harului lui Hristos si a tot ajutorul lui Dumnezeu.
Apostolul se încheie cu un stih de smerenie din Psalmi, dupã care
luptãtorul prin firea sa e sãrac, un neputincios, dar care poate striga
în constiinta sa cãtre Dumnezeu si e auzit si izbãvit din toate
necazurile lui. De la cunoasterea acestei sãrãcii din fire, a sãrãciei
noastre de duh, de aici începe îmbogãtirea noastrã în Dumnezeu.
Evanghelia
cãlugãriei reaminteste pe scurt cã unui ucenic Iisus îi cere:
capacitate sau putere de dragoste, capacitate sau putere de suferintã,
mai exact spus de jertfã, îi cere o încredere neclintitã în biruinta
asupra patimilor si asupra puterii potrivnice, iar ca o încununare îi
cere curajul smereniei sau al umilirii. Cu aceste însusiri sufletesti se
ajunge la odihna sufletului sau nepãtimirea. Acestea se pot ajunge încã
în veacul acesta, iar în veacul viitor ucenicul va intra în ziua cea
neînseratã a odihnei.
Sf. Liturghie continuã, iar la vremea
dumnezeiestii Împãrtãsiri vine si noul monah, cãci dupã cum la primul
Botez e rânduitã si Sf. Împãrtãsanie asa si la al urmãrii lui Hristos.
Cu
sufletul si cu trupul sã mã sfintesc, Stãpâne, sã mã luminez si sã fiu
Tie casã prin împãrtãsirea Sfintelor Taine, sã Te am pe Tine cu Harul
vietuind întru mine, cu Tatãl si cu Duhul, mult Milostive, Fãcãtorule de
bine.
Ca focul si ca lumina sã-mi fie mie Trupul si Sângele
Tãu cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia pãcatului si mistuind
spinii patimilor si luminându-mã întreg pe mine, care mã închin
dumnezeirii Tale.
Aceasta este taina unirii cu Hristos, unul din rosturile Liturghiei.
În
vremea rugãciunii Amvonului de la sfârsitul Liturghiei, noul cãlugãr
primeste o Evanghelie în mâini, ca bine sã-si întipãreascã în suflet
acest testament nou pe care l-a primit si el din darul lui Dumnezeu.
Fãgãduinta lui cãtre Dumnezeu o sãrutã toatã obstea, sãrutând si ei
Evanghelia si crucea noului monah, întrebându-l cum îl cheamã. Noul
monah îsi spune numele sãu nou si fiecare îi ureazã sã se mântuiascã, sã
sfinteascã si el numele acesta si sã fie primite la Dumnezeu si
rugãciunile lui pentru obste, pentru crestinãtate si pentru toatã
fãptura.
Cu aceasta se încheie Sf. Liturghie iar noul ales, cu
lumânarea aprinsã, cu sufletul luminat, iese si el din bisericã si merge
la staret sau egumen pentru blagoslovenie si dulce povãtuire. Acesta îl
învatã iarãsi despre însusirile sufletesti cu care se realizeazã
cãlugãria: ascultarea de Hristos, lepãdarea de voia proprie, smerenia si
celelalte, din care l-a luminat si pe el Duhul lui Dumnezeu în calea
aceasta. Îi adânceste în suflet statornicia si dragostea de aceastã
aleasã cale:
Asa sã-ti fie toate zilele vietii tale în cãlugãrie ca ziua cea dintâi.
De acum, fiule, înfloreste unde te-a chemat si te-a sãdit Dumnezeu.
Amin.
