Despre frică

Frica si starile legate de ea, ca teama, nelinistea, spaima, anxietatea, angoasa, sunt fundamental legate de alipirea de bunurile materiale. Omul nu se poate deci tamadui de ele decat desprinzandu-se de lumea aceasta si aruncand toata grija la Dumnezeu, cu nadejdea tare ca prin pronia Sa va primi toate cele ce-i sunt de trebuinta. Iisus insusi ne invata: "Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca ? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua. Nu va ingrijiti de ziua de maine" (Mt. 6, 31-34). In lumina acestei invataturi, Sfantul Isaac Sirul spune: "De crezi ca Dumnezeu poarta grija de tine, pentru ce te ingrijesti de cele vremelnice si de trebuintele trupului tau ? (...) Arunca grija ta asupra Domnului, si El te va hrani (Pilde 3, 25). Si nu te vei infricosa de spaima ce vine asupra ta"; "apropie-te, zice, ca sa nadajduiesti intru Mine, si te vei odihni de orice lucru si de orice teama".

Cea dintai pricina a fricii este, asa cum am vazut, lipsa de credinta. De aici urmeaza ca in sufletul celui cu credinta puternica in Dumnezeu frica nu-si mai are locul. "Credinta neclintita - spune Evagrie - nu primeste bantuielile fricii". Cel care crede cu tarie in Dumnezeu si in purtarea Sa de grija are siguranta ca va primi de la El in orice imprejurare ajutor si aparare, si deci n-are a se teme de nimic, nici de intamplarile vietii, nici de dusmania oamenilor, nici chiar de moarte. Sfantul Pavel aminteste ca "insusi Dumnezeu a zis: Nu te voi lasa, nici nu te voi parasi"; pentru aceea, putem zice cu credinta tare: "Domnul este intr-ajutorul meu; nu ma voi teme !" (Evr. 13, 5-6). Iar Psalmistul spune: "Domnul este luminarea mea si mantuirea mea; de cine ma voi teme ? Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa ? (...) De s-ar randui impotriva mea ostire, nu se va infricosa inima mea (...)" (Ps. 26, 1-2, 5); "Ca de voi si umbla in mijlocul mortii, nu ma voi teme de rele; ca Tu cu mine esti" (Ps. 22, 4).

Nu credinta sa il scapa pe om de frica, ci ajutorul lui Dumnezeu, care-i vine ca raspuns la credinta in El si-l sprijina si-l intareste. Astfel, Sfantul Isaac Sirul spune: "Cand vede (omul) ca inima lui nu are liniste din partea fricii si tremuratului, va intelege si va cunoaste ca aceasta frica ii arata ca este lipsit de altcineva, care sa-l ajute. Caci inima da marturie prin frica ce-o apasa si o razboieste inauntru ca-i lipseste cineva. (...) Caci ajutorul lui Dumnezeu este, zice, cel ce mantuieste".

Iar acest ajutor omul trebuie sa-l ceara prin multa rugaciune, cu credinta ca Dumnezeu i-l poate da si cu nadejdea ca-l va primi. Leacul cel mai puternic impotriva fricii si a celorlalte patimi care-i stau in preajma - nelinistea, anxietatea, angoasa - este indeosebi "rugaciunea lui Iisus". Sfantul loan Scararul invata asa: "Loveste-i si biruieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, caci nu e in cer si pe pamant arma mai tare. Izbavit de boala, preamareste pe Cel ce te-a izbavit. Caci multumindu-I, te va acoperi in veci". Iar Evagrie scrie: "Cel ce are grija de rugaciunea curata va patimi de la draci ocari, loviri, strigate si vatamari. Dar nu va cadea, nici nu-si va parasi gandul, zicand catre Dumnezeu: "Nu ma voi teme de rele, caci Tu cu mine esti" si cele asemenea". Tot el arata ca "este firesc ca cel a carui minte este intotdeauna indreptata spre Dumnezeu, avand in partea manioasa deplina aducere-aminte de El, iar partea poftitoare cu totul intinsa spre El, sa nu se teama de cei care umbla racnind in jurul trupurilor, adica de duhurile razvratite, care ne dusmanesc".Intr-adevar, prin rugaciunea inirnii omul se afla tot timpul unit cu Dumnezeu, primind ajutorul Lui neincetat, astfel ca nici o pricina de teama nu i se poate strecura in suflet. "Un batran a zis: Fie ca dormi, fie ca veghezi si in tot ce faci sa-L ai pe Dumnezeu inaintea ochilor, si nu va putea vrajmasul sa te inspaimante. Daca gandul tau ramane atintit la Dumnezeu, puterea Lui ramane si ea in tine". Cu cat rugaciunea este mai curata, cu atat piere frica. "Semnul ca s-a ajuns la (rugaciunea adevarata) este ca omul nu se mai tulbura chiar daca lumea intreaga s-ar porni impotriva lui", scrie Sfantul Varsanufie. La stingerea fricii si a patimilor iscate de ea se ajunge, in acest caz, datorita prezentei continue a puterii dumnezeiesti in sufletul omului, adusa de rugaciunea neincetata. Dar omul se poate izbavi de frica si rugandu-se anume lui Dumnezeu pentru aceasta. Astfel, Avva loan din Singuratate spune: "Daca cerem de la Domnul, El ne da putere si ne ajuta sa scapam de frica". Iar un cuvant al batranilor ne spune ca: Intrebat-a oarecine pe avva Theodor: De se va intampla vreo naprasna, si tu te temi, awo ? I-a zis lui batranul: De se va lipi cerul de pamant, Theodor nu se teme. Caci s-a rugat lui Dumnezeu ca Sa se ridice de la dansul frica".

Lucrarea de tamaduire a fricii implica din partea omului lepadarea voii proprii si o stare de smerenie. Astfel, unui frate care-l intreaba: "Ce trebuie sa faca cineva ca sa scape de tulburarea gandurilor", Sfantul Varsanufie ii raspunde: "Taie voia ta in toate si pastreaza smerita cugetare si vei fi izbavit prin harul lui Dumnezeu. Si oriunde vei fi, nelinistea nu va avea putere asupra ta". Am vazut ca frica este legata de mandrie, si atata vreme bat omul se increde in propriile sale puteri, el este bantuit de aceasta patima.

Pentru a putea s-o biruiasca prin puterea lui Dumnezeu, pentru a primi aceasta putere si a o pastra mereu in suflet, omul trebuie sa se lepede de sine si sa- si recunoasca neputinta; altfel harul dumnezeiesc nu se poate salaslui in el. De aceea Sfantul Isaac Sirul spune ca cel care vrea sa fie izbavit de frica trebuie sa se roage mai intai sa castige smerenia: "Cu cat inmulteste rugaciunea, cu atat se smereste mai mult in inima sa. (...) Iar cand omul se smereste, indata il inconjoara mila, si atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu, si afla in el o putere de incredere ce se misca in ea".

Tot asa, omul poate birui frica prin iubire, dupa cuvantul Apostolului Ioan: "in iubire nu este frica,(l In 4, 18). Urmand acestuia, Sfantul Ioan Scararul arata ca, "cel ce s-a umplut de iubire este fara frica". Aceasta este adevarat in ceea ce priveste iubirea fata de aproapele: cel care-1 iubeste pe fratele sau nu se teme de el. Dar, fundamental, aceasta invatatura se refera la iubirea lui Dumnezeu care scoate din sufletul omului frica lumeasca .  Din iubirea lui Dumneze omul primeste "puterea de incredere", care biruie frica; unit cu Cel caruia ii sunt supuse toate, nimic nu-i poate face rau, nimic nu poate sa-l vatame.

Omul cu adevarat trebuie sa se tamaduiasca de frica, insa el nu trebuie sa lepede din suflet orice fel de teama, caci "nu orice frica este patima". Exista, asa cum am vazut, o frica virtuoasa, pe care Dumnezeu i-a dat-o omului ca mijloc de mantuire si pe care Parintii o numesc "frica mantuitoare", "neliniste mantuitoare" si in alte feluri asemanatoare. Aceasta frica este numita de traditia ascetica "frica de Dumnezeu". Frica patimasa trebuie nimicita pentru a face loc temerii de Dumnezeu, in fapt, ambele forme de frica se intemeiaza pe tendinta fireasca a omului de a se teme. Numai ca prima se isca din pricina lumii acesteia si nu se indreapta, asa cum se cuvine naturii ei, spre Dumnezeu. Ca si in cazul celorlalte patimi, trebuie deci ca omul s-o converteasca, s-o intoarca spre Dumnezeu. Bazandu-se pe una si aceeasi tendinta a sufletului, ele se exclud una pe alta. De aceea unul dintre remediile fundamentale in cazul fricii este tocmai frica de Dumnezeu, care, pe masura ce sporeste in inima omului, micsoreaza frica pricinuita de lume si ii ia locul. "Cel care se teme de Domnul n-are teama de nimic si nu tremura" (int. Sir. 34, 14). Iar Sfantul Ioan Scararul, vorbind despre teama de Dumnezeu, spune ca frica aceasta "alunga toata frica". Tot el spune: "Cel ce s-a facut rob Domnului nu se va teme decat numai de Stapanul sau. Dar cel care nu se teme inca de Acesta se teme si de umbra sa". Avva Serapion arata ca "daca omul ia aminte inaintea lui Dumnezeu cu frica in tot ceasul, nimic dintr-ale vrajmasului nu pot sa-l ingrozeasca". Sfantul Simeon Noul Teolog spune si el ca "cel ce se teme de Domnul nu are frica de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintarile oamenilor rai".

Frica de Dumnezeu poate fi socotita in toate privintele ca o virtute fundamentala, in Sfintele Scripturi sunt numeroase textele in care este vorba despre ea, iar Parintii o prezinta ca pe o conditie a mantuirii. Sfantul Ioan Casian spune: "inceputul mantuirii noastre si al priceperii este, dupa Scriptura, frica de Dumnezeu (Pilde 9)". Iar Sfantul Varsanufie scrie: "Daca nu dovedim prin fapte amintirea fricii de Dumnezeu si strapungerea pricinuita de aceasta, ne osandim".In ceea ce-l priveste, Sfantul Isaac Sirul spune si el: "Frica de Dumnezeu este inceputul vietii celei adevarate a omului".

Exista doua forme ale fricii de Dumnezeu, corespunzatoare celor doua trepte ale acestei virtuti.

a) Pe treapta de jos sta frica de judecata lui Dumnezeu, in aceasta viata sau in veacul ce va sa vina, si de amenintarea chinurilor, pe care Parintii le numesc "pedeapsa". Am aratat in alta parte ca acest termen nu trebuie inteles in sensul ca un Dumnezeu razbunator si crud i-ar pedepsi pe cea care incalca poruncile Sale, ci ca suferinta a sufletului instrainat de Dumnezeu si lipsit de bunatatile duhovnicesti care-i fusesera menite si pe care singur omul si- o aduce prin pacat, judecata lui Dumnezeu nefacand altceva decat sa-I descopere dreapta masura.

Aceasta frica este frica "incepatoare", caci scris este: "inceputul intelepciunii este frica de Domnul" (Ps.110, 10; cf. Pilde l, 7; 9, 10).

Trei sunt pricinile - spun Parintii - pentru care poate parasi omul raul si care-1 fac sa se alipeasca de Dumnezeu: frica de pedeapsa, nadejdea bunatatilor viitoare si iubirea lui Dumnezeu. Primele doua "sunt proprii  acelor oameni care tind sa inainteze in virtuti , (cf. Gal. 4, 1); a treia este a celor desavarsiti, caci "este a lui Dumnezeu si a acelora care au primit in ei chipul si asemanarea lui Dumnezeu". Acelor care nu mai sunt robi, ci fii si mostenitori ai Sai (cf. Gal. 4, 7). "Daca tinde asadar cineva catre desavarsire - scrie Sfantul Ioan Casian -,, de la acea prima treapta de teama, despre care am spus ca in mod propriu este o stare de robie (...), inaintand de pe o treapta pe alta, se va urca pe aceea a sperantei (...), catre a treia treapta, a fiilor, treapta dragostei (...). De aceea, sa ne straduim sa ne ridicam cu desavarsita ardoare a mintii de la aceasta teama la speranta, iar de la speranta la dragostea de Dumnezeu si de virtuti".

Atunci cand Parintii spun ca prima forma a fricii este a celor incepatori, inteleg prin aceasta pe cei care n-au atins desavarsirea, pe cei care nu sunt inca sfinti. Deci, aceasta frica o au si se si cuvine s-o aiba chiar cei sporiti duhovniceste. Avva Dorotei nu se fereste sa spuna monahilor: "Frica incepatoare tine de alcatuirea noastra".

Totusi omul este chemat sa-si stinga aceasta frica si sa treaca dincolo de ea, ajungand la iubirea desavarsita, asa cum invata Apostolul Ioan: In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire" (I Ioan 4, 18). Urmand acest cuvant, Sfantul Maxim Marturisitorul scrie: "Prima temere este scoasa afara de dragostea desavarsita a sufletului (I In 4, 18), pe care a dobandit-o si care nu se mai teme de chinuri". De aceea, Sfantul Antonie cel Mare poate spune: "Eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci il iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica".

Se cuvine sa aratam insa ca, asa cum o spun cu dinadinsul Apostolul Ioan si toti Parintii, numai iubirea desavarsita face frica cu totul nefolositoare. Atata vreme insa cat omul nu este cu totul curatit de patimi si n-a atins starea de nepatimire si deplinatate iubirii, frica are toate motivele sa staruie si este pretioasa pentru mantuirea lui. Sfantul Diadoh al Foticeei spune limpede: "Frica este starea proprie dreptilor care inca se curatesc, fiind impreunata pe jumatate cu dragoste. Iar dragostea desavarsita este proprie dreptilor curatiti deplin, in care nu mai este frica. "Caci dragostea desavarsita, zice, scoate afara frica" (I In 4, 18). (...) De aceea zice Scriptura intr-un loc: "Temeti-va de Dumnezeu toti sfintii Lui" (Ps. 33, 9); iar in alt loc: "Iubiti pe Domnul toti cuviosii Lui" (Ps. 30, 25). Prin acesta invatam limpede ca frica de Dumnezeu este proprie dreptilor care se curatesc inca, fiind impreunata, cum s-a zis, pe jumatate cu dragoste; iar dragostea desavarsita e proprie dreptilor curatiti, in care nu mai este gandul vreunei temeri, ci o ardere neincetata si o alipire a sufletului de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfant".

Se cuvine ca frica sa staruie in sufletul omul atata vreme cat iubirea n-a ajuns la desavarsire pentru ca ea contribuie in mare parte la curatirea omului de pacate si la atingerea nepatimirii, fara de care nu poate omul atinge deplin natatea iubirii. Putem spune chiar ca fara frica - care si ea implica o anumita curatie -, omul nu poate ajunge la iubirea desavarsita. Sfantul Isaac o spune raspicat, aratand ca ea este cea care-l misca si-l indruma pe om spre pocainta si indeosebi prin ea se ajunge la curatia inimii: "Precum nu este cu putinta a trece marea cea mare fara corabie, asa nu poate trece cineva spre dragoste fara frica. Marea cea rau mirositoare asezata intre noi si raiul intelegator, n-o putem strabate decat prin corabia pocaintei, manata de vaslasii fricii" Daca vaslasii acestia ai fricii nu carmuiesc corabia pocaintei, prin care se strabate marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne inecam in marea cea rau mirositoare. Pocainta este corabia; frica este carmaciul ei; dragostea este limanul dumnezeiesc". Sfantul Maxim spune si el ca "temerea de Dumnezeu... face, sa se nasca in noi nepatimirea, maica iubirii".

Sfantul Grigorie Palama arata si el rostul pedagogic si curatitor al fricii si faptul ca ea este cu totul de trebuinta pentru om, socotind-o pricinuitoare, si mijlocitoare a iubirii, si deci a insasi vederii lui Dumnezeu: "Curatirea sufletului are ca incepatoare frica de Dumnezeu (cf. Pilde l, 7), din care se, naste rugaciunea neincetata catre Dumnezeu intru durerea inimii si lucrarea poruncilor evanghelice. Si reimpacandu-se omul cu Dumnezeu prin rugacujne si implinirea poruncilor, frica se preschimba in iubire, iar indurerarea in vremea rugaciunii se preface in bucurie de nespus, care face sa rasara floarea cunostintei celei sfinte". Sfantul Isaac Sirul invata si el ca frica este conditia esentiala a desavarsirii in virtute, a iubirii si a cunoasterii lui Dumnezeu, si deci cale duhovniceasca de neocolit pentru cei care vor sa ajunga la capatul doririlor: "Cunostinta duhovniceasca urmeaza, prin fire, dupa lucrarea virtutilor. Dar amandurora le premerge frica si dragostea; iar dragostei ii premerge iarasi frica. Tot cel ce zice cu nerusinare ca se pot castiga cele din urma inainte de lucrarea celor dintai a pus in sufletul sau cea dintai temelie a pierzarii. Caci aceasta este calea Domnului: cele din urma se nasc din cele dintai".

b) A doua forma de frica tine de iubirea desavarsita. Ea se naste din iubirea lui Dumnezeu, care o izgoneste pe cea dintai. Este frica de a nu fi despartit sau instrainat de Dumnezeu, frica de a fi lipsit de "indrazneala dragostei". Dupa cum spune cu multa dreptate Clement Alexandrinul, "nu te temi de Dumnezeu, ci te temi sa nu cazi din harul lui Dumnezeu". "Cel care are iubirea adevarata - spune Avva Dorotei -, pe care Sfantul (Apostol Ioan) o numeste desavarsita, aceasta iubire il duce pe el la frica desavarsita. Caci se teme si pazeste voia lui Dumnezeu (....) pentru ca, asa cum am spus, a gustat din dulceata de a fi impreuna cu Dumnezeu si ii este frica sa nu cada din ea, ii este frica sa nu fie lipsit de ea". Iar Sfantul loan Casian, care descrie pe larg aceasta teama plina de maretie, citand si textele din Sfanta Scriptura in care se vorbeste despre ea, spune: "Cel ce va fi intarit in desavarsirea dragostei, trebuie sa se ridice pe o treapta mai inalta, si anume la acea sublima teama a dragostei, pe care n-o zamisleste nici frica de pedeapsa, nici dorinta de rasplata, ci maretia iubirii, prin care fiul il respecta pe prea ingaduitorul sau tata, sau fratele pe frate, sau prietenul pe prieten, sau sotia pe sot, cu simtamant deplin, de vreme ce aceasta nu de cearta si de bataia lui se teme, ci de o usoara slabire a afectiunii, simtamant pornit dintr-un devotament intotdeauna curat, manifestat nu numai in vorbe, ci si in toate faptele, cu grija ca nu cumva sa se ofileasca catusi de putin floarea dragostei lui".

Frica aceasta este "frica desavarsita", "a celor sfinti si desavarsiti, a celor care au ajuns la masura iubirii". Sfintii, spune Avva Dorotei, "nu mai fac voia lui Dumnezeu de frica chinurilor (...), ci, pentru ca il iubesc (...), se tem sa faca ceva contrar voii Celui iubit (...). Caci sfintii nu mai fac voia Lui din frica, ci se tem pentru ca-L iubesc". Sfantul Ioan Casian arata si el ca "la aceasta teama, asadar, sunt poftiti nu pacatosii, ci sfintii, precum spune in cuvinte profetice Psalmistul: "Temeti-va de Dumnezeu toti sfintii Lui, fiindca nimic nu le lipseste celor ce se tem de El" (Ps. 33, 9). Este sigur ca nimic nu-i lipseste celui ce se teme de Dumnezeu cu aceasta teama. (...) Despre aceasta teama vorbeste profetul, cand spune ca Duhul Sfant s-a coborat in sapte forme asupra Omului-Dumnezeu, la nasterea Sa in trup. "Se va odihni, spune el, asupra Sa Duhul Domnului: duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul chibzuintei si al puterii, duhul stiintei si al evlaviei" (Is. 11, 2), adaugand ca pe ceva de capetenie: "Si-L va umple duhul temerii de Domnul" (Is. 11, 3). In aceste cuvinte din urma trebuie sa observam cu mare atentie ca n-a zis: "Si se va odihni asupra Lui duhul temerii de Domnul", cum spusese despre celelalte, ci "il va umple duhul temerii de Domnul". Atat de mare este puterea virtutii sale, incat celui pe care l-a stapanit odata pentru virtutea sa ii ocupa nu numai o parte, ci toata mintea sa. Si pe buna dreptate, fiindca pe cel care nu se desparte niciodata de dragostea Lui aceasta dragoste nu numai ca-l umple, dar chiar il stapaneste fara intrerupere si pentru totdeauna (...). Aceasta este asadar teama desavarsirii, de care se spune ca a fost umplut Omul-Dumnezeu, care a venit nu numai pentru a rascumpara neamul omenesc, dar chiar pentru a-i darui o forma de desavarsire si pilda de virtuti".

Insa nimeni nu poate ajunge la aceasta frica daca n-a cunoscut-o inainte pe prima: "Nu e cu putinta sa ajunga cineva la aceasta daca nu o are mai intai pe cea incepatoare", spune Avva Dorotei, "caci zice: "Frica de Domnul e inceputul intelepciunii" (Ps. 110, 10), si iarasi: "Frica de Dumnezeu e inceputul si sfarsitul" (Pilde l, 7; 9, 10; 22, 4)".

De aceea, celui care nu s-a tamaduit pe deplin si n-a ajuns la nepatimire, nici n-a atins deplinatatea iubirii, i se cuvine sa caute a dobandi frica cea incepatoare. Caci, spre deosebire de frica patimasa, teama de Dumnezeu nu se iveste de la sine, ci este o virtute pe care omul trebuie sa se straduiasca s-o castige cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea ea si este o porunca pentru om: "Teme-te de Dumnezeu (...). Acesta este lucru cuvenit fiecarui om" (Eccl. 12, 13); "cu frica si cu cutremur lucrati mantuirea voastra" (Filip. 2, 12); "petreceti in frica zilele vremelniciei voastre" (1 Pt. l, 17). Omul nu poate inainta pe calea faptuirii (praxis) fara aceasta stare launtrica, dupa cum arata in chip figurat Sfantul Varsanufie: "Cand voieste cineva sa calatoreasca, isi ia in picioare incaltaminte (...).Cand deci se stie cineva pe sine ca are sa faca un lucru, trebuie sa inteleaga prin pregatirea trupeasca pe cea duhovniceasca si sa-si ia incaltamintele duhovnicesti, adica pregatirea prin frica de Dumnezeu si sa cugete ca toate trebuie sa le faca cu frica lui Dumnezeu si sa-si pregateasca inima sa cheme pe Dumnezeu, ca sa-i daruiasca frica Lui".

Dar cum se poate dobandi frica de Dumnezeu ?

Ea "este rodul credintei". Pe de alta parte, ea este nemijlocit legata de lucrarea poruncilor, dupa cum spune Psalmistul: "Fericit barbatul care se teme de Domnul; intru poruncile Lui va voi foarte" (Ps. 111, 1), "Fericiti toti cei ce se tem de Domnul, care umbla in caile Lui" (Ps. 127, 1) si Ecclesiastul: "Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui!" (Eccl. 12, 13). Legatura dintre ele este atat de puternica, incat adesea Parintii inteleg prin frica de Dumnezeu insasi implinirea poruncilor. Caci nu poate omul sa arate ca are cu adevarat aceasta virtute decat daca se supune voii lui Dumnezeu, cuprinsa in poruncile Sale. Pentru ca, altfel, si diavolii se tem de Dumnezeu, dar nu cu o frica virtuoasa, caci recunoasterea atotputerniciei si maretiei Sale nu o insotesc de implinirea voii Lui.

Dezlipirea de lume si negrija duhovniceasca de cele pamantesti duc si ele la frica desavarsita de Dumnezeu. Aducerea-aminte de moarte si de cele de pe urma, ca si insingurarea, care sunt legate de cele pomenite mai sus, inlesnesc si ele frica cuvioasa. Tot asa, cercetarea deasa a constiintei, recunoasterea propriei pacatosenii, intristarea si lacrimile o zamislesc pe ea. De asemenea, Parintii ii indeamna pe cei care voiesc s-o castige sa stea in preajma unui om duhovnicesc care are aceasta virtute.

Sa nu uitam totusi ca, fiind o virtute, frica de Dumnezeu este o manifestare a harului, si nu este numai rod al stradaniei omenesti, ci un dar al Lui, care trebuie cerut prin rugaciune. Mai ales prin rugaciune primeste omul curatia care-l face sa simta frica de Dumnezeu; caci atata vreme cat este supus patimilor, el nu are nici frica cea mai de jos. De aceea, chiar "frica incepatoare" presupune o anumita sporire duhovniceasca, ea nefiind propriu-zis o virtute a "incepatorilor", ci mai curand a celor imbunatatiti. Astfel, Sfantul Diadoh, folosindu-se de un limbaj medical, scrie: "Ranile primite de trup, daca s-au inasprit si s-au umplut de murdarie, nu simt lucrarea leacului; dar dupa ce sunt curatite, simt lucrarea lui, ajungand prin el la tamaduire deplina. Asa si sufletul: cata vreme e neingrijit si acoperit in intregime de lepra pacatelor, nu poate simti frica lui dumnezeu, chiar daca i-ar vesti cineva neincetat judecata infricosata si aspra a lui Dumnezeu. Dar cand incepe sa se curateasca cu multa luare-aminte la rugaciune, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevarat al vietii, care, mustrandu-1, il arde ca intr-un foc fara durere".

Roadele fricii de Dumnezeu, care este cu adevarat temei si conditie a vietii duhovnicesti, sunt atat de mari si numeroase, incat Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Aveti o comoara nepretuita, mai presus de toate bogatiile (...): frica de Dumnezeu".

Mai intai, ea il intoarce pe om de la rau, dupa cum invata Solomon (Pilde 14, 27; cf. 8, 13). Ea il curata pe om de tot pacatul si de toata patima, vadindu-se astfel ca un "leac" bun la toate. Sfantul loan .Casian o numeste cruce pe care se pironeste nevoitorul pentru a muri lumii. Iar Sfantul Diadoh al Foticeei, subliniind rostul ei tamaduitor, spune: "ca un leac adevarat al vietii", ea "arde (sufletul) ca intr-un foc (...). Asa, curatindu-se treptat, ajunge la curatirea desavarsita". Sfantul Grigorie vede in ea "incepatoarea" "curatirii sufletului", care "scoate toata intinaciunea si-l netezeste (...), facandu-l asemenea unei tablite gata sa primeasca intiparirea harurilor Duhului".

Sfantul Vasile cel Mare spune: "Frica indeparteaza ispitele pacatoase (...). Acolo unde se afla frica de Dumnezeu, intinaciunea si murdaria patimii este stearsa din cugetul nostru". Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el: "Acolo unde este frica, poftele rele sunt impiedicate, dezlantuirea patimilor alungata; si dupa cum de casa care este intotdeauna pazita de soldati nu indraznesc sa se apropie nici talharii, nici ucigasii, nici vreun alt raufacator, tot asa atunci cand frica stapaneste sufletul nici o patima necuvenita nu patrunde in el, toate fug si dau inapoi, alungate din toate partile de puterea de nebiruit a fricii celei mantuitoare". De asemenea, frica indeparteaza din suflet grija si preocuparile lumesti.

Frica de Dumnezeu este astfel de mare folos pentru paza inimii, fara de care nu se poate ajunge la rugaciunea curata, la iubirea desavarsita si la vederea lui Dumnezeu. Origen spune ca "nimic nu pazeste inima mai bine decat teama de Dumnezeu". Iar Sfantul Varsanufie vorbeste despre "cei desavarsiti, care pot sa-si carmuiasca mintea si o pot tine in frica de Dumnezeu, ca sa nu porneasca in toate laturile si sa se scufunde in cea mai adanca imprastiere si in tot felul de inchipuiri".

Frica de Dumnezeu "nu numai ca alunga din inima patimile, ea si aduce in ea multimea virtutilor". Avva Iacov spune asa: "Precum faclia in camera intunecoasa lumineaza, asa si frica lui Dumnezeu, cand vine in inima omului, il lumineaza si-l invata toate faptele cele bune si poruncile lui Dumnezeu". Iar Sfantul loan Gura de Aur arata ca "nimic nu face sa creasca si sa infloreasca virtutea ca simtirea necontenita a fricii de Dumnezeu".

Frica de Dumnezeu este incepatoare a vietii virtuoase si conditia ei esentiala. Mai inainte de lucrarea virtutilor sta frica de Dumnezeu, si toate virtutile din ea se nasc, asa ca fara ea nu-i este cu putinta omului sa le dobandeasca pe acestea, spune limpede Sfantul Isaac Sirul. Tot asa spune si Sfantul Ioan Gura de Aur: "Dupa cum, daca n-ai simtirea fricii, esti departe de a face binele, tot asa, atunci cand ai in suflet teama de Dumnezeu, te indepartezi de la rau".

Abatandu-l pe om de la rau si curatindu-l de toata rautatea, ea il aduce la faptuirea binelui, dupa cum spune Sfantul Pavel atunci cand invata: "Sa ne curatim pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind sfintenia in frica lui Dumnezeu" (2 Cor. 7, 1), adica la implinirea poruncilor. "Fericit barbatul care se teme de Domnul" (Ps. 111, 1). De ce ? Pentru ca "se straduieste cu toata ravna sa implineasca poruncile", raspunde Sfantul Vasile tal-cuind cuvintele care urmeaza, din acelasi verset: "intru poruncile Lui va voi foarte". "Pentru ca nu este propriu celor ce se tem sa dispretuiasca vreo porunca pe care au primit-o sau s-o implineasca cu neglijenta".

Frica de Dumnezeu intareste credinta din care purcede si care este temeiul insusi al vietii duhovnicesti, impreunata cu credinta, ea ii da omului puterea "sa le implineasca pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputinta celor multi", il face tare si de nebiruit pe cale, "intareste cele dinlauntru ale inimii", dar mai ales il face sa-si puna nadejdea in Dumnezeu. Iar de aici omul capata statornicie si barbatie sufleteasca, atat in fata necazurilor si tulburarilor din aceasta viata, cat si in fata vrajmasilor cu care are a se razboi pe calea nevointei; in vreme ce, daca a parasit frica, dimpotriva, se arata nevolnic, supus imprastierii si schimbarii lucrurilor din lume si instrainat de bine.

Frica de Dumnezeu inlesneste rugaciunea si o face plina de ravna si fierbinte. Ea face sa rodeasca rugaciunea de cerere: "E o mare bucurie sa ceara cineva un lucru cu frica lui Dumnezeu. Acesta va indrazni sa creada ca cererea lui se va implini", scrie Sfantul Varsanufie. Din ea izvoraste si rugaciunea de lauda, dupa cum sta scris: "Laudati pe Domnul nostru toate slugile Lui, cei ce va temeti de El, mici si mari" (Apoc. 19, 5); "Temeti-va de Dumnezeu si dati slava Lui" (Apoc. 14, 7). Tot frica de Dumnezeu naste si "rugaciunea neincetata catre Dumnezeu intru durerea inimii", cum arata Sfantul Grigorie Palama. Ea face orice rugaciune curata, pentru ca ea aduce trezvia sufletului.

In chip deosebit insa, frica de Dumnezeu este izvorul smereniei. De aceea, intrebat de un frate: "Cum vine omul la smerita cugetare ?", Avva Cronic ii raspunde: "Prin frica lui Dumnezeu".

Si tot prin ea ajunge omul, asa cum am vazut, la iubire, care este cununa tuturor virtutilor.

Iar curatirea de patimi, nepatimirea, implinirea poruncilor si lucrarea virtutilor, a caror culme este iubirea, il duc pe om la cunoasterea duhovniceasca. De aceea, se poate spune ca fara frica de Dumnezeu nu poate ajunge omul la aceasta cunoastere si nici la prima ei treapta, care este intelepciunea. Astfel, in multe randuri citim in Sfintele Scripturi ca "inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu" (Ps. 110, 10; Pilde l, 7; 9, 10), iar Psahnistul spune si el: "intelegere buna este tuturor celor ce o fac pe ea" (Ps. 110, 10). Urmand acestei invataturi, Sfantul Ioan Gura de Aur spune raspicat: "Omul imbunatatit si temator de Dumnezeu este cel mai intelept dintre oameni", si iarasi: "cel ce se teme de Dumnezeu este plin de toata intelepciunea". Sfantul Grigorie Palama socoteste frica de Dumnezeu nu numai inceput al intelepciunii, ci si al vederii dumnezeiesti. Iar Sfantul Isaac Sirul ne arata limpede, pas cu pas, felul in care frica duce la cunoastere: "Din credinta se naste frica de Dumnezeu. Si cand va urma ei prin fapte si se va urca putin prin lucrare, se iveste cunostinta duhovniceasca (...). Credinta produce in noi frica, si frica ne sileste sa ne pocaim si sa lucram cele bune. Si prin aceasta se da omului cunostinta duhovniceasca, care este simtirea tainelor si naste credinta din vederea (contemplatia) adevarata. Nu din credinta singura si simpla se naste cunostinta duhovniceasca, ci credinta naste frica, si din frica de Dumnezeu, cand ne invrednicim sa lucram prin ea, adica din lucrarea fricii de Dumnezeu in noi, se naste cunostinta duhovniceasca. Caci a spus Sfantul Ioan Gura de Aur ca, atunci cand dobandeste cineva o vointa ce asculta de frica lui Dumnezeu si de dreapta cugetare, primeste curand descoperirea celor ascunse. Iar prin descoperirea celor ascunse intelege cunostinta duhovniceasca". Iar Sfantul Ioan Casian arata ca frica de Dumnezeu nu foloseste numai pentru a ajunge la cunoastere, ci si pentru a o pastra: "Maretia fricii de Dumnezeu a aratat-o minunat unul dintre prooroci: "Bogatia mantuirii, a spus el, sunt intelepciunea si stiinta; teama de Dumnezeu ii este comoara" (Isaia 33, 6). N-a putut sa exprime mai limpede vrednicia si meritul acestei temeri altfel decat spunand ca bogatia mantuirii noastre, care consta in adevarata intelepciune si cunoastere a lui Dumnezeu, poate fi pastrata nu¬mai prin teama de Domnul".

Sigur ca aceasta cunoastere duhovniceasca nu este un rod direct al fricii de Dumnezeu, ci este darul nepretuit al lui Dumnezeu ca raspuns la rugaciune si la nevointele omului, lucrari in care frica are un rol esential. De aceea Sfantul Isaac Sirul are grija sa spuna: "Nu frica de Dumnezeu naste aceasta cunostinta duhovniceasca (...), ci cunostinta aceasta se da ca un dar lucrarii din frica lui Dumnezeu".

Toate cele de mai sus ne fac sa intelegem de ce Parintii socotesc friea de Dumnezeu ca pricina de bucurie duhovniceasca pentru om. Urmand Psalmistului, care exclama: "Fericit barbatul care se teme de Domnul" (Ps. 111,1), Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Cu adevarat fericit este numai omul care se teme de Domnul"; "cel care se teme de Dumnezeu (...) cunoaste fericirea adevarata si trainica"; "adevarata fericire sta in frica de Dumnezeu".

Jean Claude Larchet