Virtutile medicale ale postului

Omul, prin procesul chimic de metabolism, incorporeaza elemente chimice din mediul exterior in mediul interior pe baza individualitatii organismului sau. Astfel, substanta primita din exterior este metabolizata, transformata in compusi chimici din care se alcatuieste trupul omenesc, devenind tesuturi si organe. Dar tesuturile si organele noastre mor in fiecare clipa si, de aceea, sunt inlocuite, tot in fiecare clipa, prin procesele chimice permanente de la nivelul celulelor.

Principala functie a celulei este nutritia, termen care poate tine locul termenului de "metabolism". Nutritia inseamna viata. In cadrul proceselor metabolice de nutritie, celula furnizeaza organismului si energia de care acesta are nevoie.

Pentru a fi utila organismului, deci celulelor, hrana trebuie radical transformata in compusi chimici care pot fi primiti de catre celule. Celula primeste proteine, zaharuri si grasimi, iar cu ajutorul enzimelor, ea divizeaza acesti compusi in fragmente din ce in ce mai mici. Apoi, tot celula recompune fragmentele in substante complexe, pe care le incorporeaza in propria sa substanta, realizand astfel permanenta inlocuire a tesuturilor noastre.

Schimburile chimice la nivelul celulelor isi mentin ritmul si in cele mai vitrege conditii, adica si in situatia in care organismul nu mai este hranit. In acest caz, celula consuma substante din rezervele organismului.

Orice schimb chimic produce deseuri la nivel celular. Cand aceste deseuri devin importante, ele perturba mecanismele de nutritie, in special in prima lor componenta, aceea de fragmentare a substantelor primite de celula. Mai pe intelesul tuturor, celula rupe aceste substante conform unor scheme precise pentru a obtine niste compusi precisi; exactitatea este esentiala, fiindca altfel acesti compusi nu pot fi folositi mai apoi.

Din diverse cauze, printre care se numara si acumularea acestor deseuri, celula face la un moment dat o greseala: in loc sa rupa corect o substanta, o fragmenteaza aberant, ceea ce rezulta din aceasta operatie fiind un compus pe baza caruia nu se poate sintetiza nici o substanta utila, fiind si nociv in acelasi timp. Asemenea compusi aberanti sunt celebrii "radicali liberi", iar nocivitatea lor este data de faptul ca pot afecta ADN-ul, informatie genetica necesara celulei pentru a functiona.

Deci, nutritia, esentiala vietii, este in acelasi timp cauza imbatranirii si mortii si se afla la originea unor afectiuni extrem de grave, cum ar fi cancerul.

Revenind la problema bolii, trebuie facute cateva precizari:

• bolile infectioase sunt boli de atac, produse de agresiuni asupra organismului; ele sunt rezultatul virusilor si bacteriilor patrunse in corp. Chiar si o banala "raceala" este, in realitate, o viroza, iar o amigdalita este o infectie bacteriana;
• bolile degenerative sunt rezultatul fie al lipsei unor hormoni (de pilda cazul diabetului), fie al absentei unor vitamine sau a altor elemente chimice necesare organismului;
• bolile fara leac cele mai grave au la origine ceea ce am putea numi "auto-intoxicatia", adica prezenta in organism a unor substante nocive produse chiar de tesuturile umane.

Cea mai mare parte a cazurilor de cancer se pot explica prin aceasta notiune de "auto-intoxicatie" prin care radicalii liberi pot deregla informatia genetica a celulei, prin afectarea lantului ADN, perturband ritmul de multiplicare a celulelor, in urma careia se formeaza tesuturile.

Tumorile maligne sunt dezvoltari aberante ale unui tesut, rezultate in urma unei multiplicari celulare incorecte.

Perturbarea procesului de diviziune celulara se datoreaza erorilor ivite in mecanismul de nutritie, iradierilor puternice sau indelungate, atmosferei din ce in ce mai poluate din orase, stilului de viata caracterizat prin stress, supraalimentatie si sedentarism.

Mancam si bem ceea ce ne place, nu neaparat ceea ce ne face bine. In tot ceea ce priveste stilul de viata, ne-am departat de natural, de ceea ce-i prieste organismului. De pilda, unele mecanisme fiziologice esentiale, numite functii adaptative, sunt din ce in ce mai putin folosite. Prin aceste functii, organismul se adapteaza la modificarile mediului exterior, mecanismul de termo-reglare fiind una din aceste functii.

In atmosfera vietii modeme de astazi, aceste functii au ajuns aproape nefolosite, ele fiind inlocuite cu mecanisme artificiale, de investitii ale omului in perpetua sa cautare a maximei placeri prin efort minim.

Stingerea functiilor adaptative duce la disparitia functiilor fiziologice importante. Organismul nostru, creat de Dumnezeu cu legi precise de functionare, este dereglat datorita acestor schimbari petrecute intr-un interval foarte scurt de timp.

Am inlocuit din dieta noastra produsele naturale, imbuibandu-ne cu o gramada de otravuri bine ambalate. S-a perturbat de asemenea pana si ritmul alimentatiei. Frecventa si mai ales abundenta meselor noastre au facut sa dispara o functie esentiala a organismului nostru, aceea de adaptare la lipsa hranei. Societatea contemporana, facand din ce in ce mai putin efort fizic, ar fi normal sa manance mai putin. S-a intamplat insa invers: sedentarismul lumii contemporane este asociat unei abundente alimentare incredibile.

Singurul obicei bine incetatenit, prin care s-a pastrat functia de adaptare la lipsa de hrana, este postul. El este urmasul normalitatii alimentare pe care am uitat-o de mult. Exista o ordine, o intelepciune in asezarea posturilor:

• postul Pastilor se tine primavara si reprezinta cea mai benefica si mai radicala cura de dezintoxicatie, fiindca in mesele zilnice apar o multime de plante cu efecte depurative (diuretice);
• postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si postul Adormirii Maicii Domnului deschid vara si, respectiv, anunta venirea toamnei, dispunerea lor fiind deosebit de utila in cadrul igienei alimentare din acea perioada a anului;
• postul Craciunului este ultima perioada de detoxificare din cursul anului.

Acestor intervale de post le corespund perioade fara oprelisti alimentare, in care gastronomia romaneasca se desfasoara in toata bogatia sa.

In timpul unei perioade de post negru intra in actiune o multitudine de mecanisme subtile in care este implicat intregul organism, pana la nivelul celular:

• lipidele din tesuturile sub-cutanate sunt consumate;
• arderile se obtin si pe seama proteinelor din tesutul muscular;
• tot ce este in exces in trupul nostru se consuma, tot organismul participand la efort.

Cea mai mare parte a "miraculoaselor" vindecari de cancer sunt asociate unui regim alimentar foarte sarac in proteine animale, grasimi si zaharuri. Sub numele de cancer se ascund diverse tumori maligne caracterizate de inmultirea aberanta a unor celule care au degenerat; acestea invadeaza tesutul in care au aparut si, prin metastaza (fiind transportate prin vasele de sange sau prin sistemul limfatic), prolifereaza in noi zone ale organismului. Interesant este insa faptul ca organismul nu poate, practic, lupta impotriva acestor tumori. Sistemul imunitar nu reactioneaza cum ar trebui, fiindca nu considera noile tesuturi surse ale unei agresiuni. Ele nu sunt in mod fundamental straine organismului pe care-l invadeaza si de aceea nu sunt distruse.

Medicina, in lupta impotriva unui inamic atat de perfid, cunoaste trei mari mijloace:

• extirparea chirurgicala a tumorilor;
• chimioterapia prin citostatice;
• radioterapia.

Solutia chirurgicala se preteaza in situatiile in care cancerul a fost depistat devreme, iar celelalte mijloace au ca scop incetinirea sau chiar stoparea multiplicarii celulare in tesuturile canceroase, adica oprirea dezvoltarii tumorilor, fie prin substante chimice, fie prin iradiere.

Exista, in medicina populara, atat de dispretuita astazi plante cu efect anticancerigen, o parte din aceste plante urmand a fi prezentate in aceasta lucrare. Dar la fel de important este regimul alimentar.

Tumorile sunt considerate de catre organism tesuturi normale si, din acest motiv, sunt perfect irigate; toate substantele necesare dezvoltarii lor le parvin din abundenta. Dar, intr-o perioada de abtinere de la hrana, organismul incepe sa consume din propria sa substanta, tot ce este in exces contribuind la acest efort de a mentine necesarul energetic fara "aprovizionare" din exterior.

Dupa ce lipidele din tesuturile subcutanate sunt consumate primele, organismul foloseste, intr-o ordine precisa, tot ce poate fi necesar arderilor. Din moment ce pana si proteinele din tesutul muscular sunt consumate, este logic ca tesuturile bolnave, tumorile maligne, sa fie si ele utilizate.

Explicatiile de mai sus, asa simplist cum au fost enuntate, sunt singurele care pot arunca o raza de lumina asupra asa numitelor "vindecari miraculoase" in care postul apare ca o constanta. Natura este cel mai bun medic si abtinerea de la hrana a organismelor bolnave este o regula. Sa ne aducem aminte de reactia in fata bolii a unui animal bolnav care este mult mai normala decat a noastra. El refuza orice fel de hrana, multumindu-se cu putina apa.

S-a observat, chiar si statistic, ca in "vindecarile miraculoase" exista o relatie intre aceste cazuri si ceea ce se numeste "stare de rugaciune", "starea mistica". Indiferent daca suntem credinciosi si intelegem ca rugaciunile pot fi implinite sau daca suntem rationalisti si ajungem la concluzia ca auto-sugestia face minuni, realitatea ramane: exista oameni care se vindeca in cazuri pe care medicina le considera pierdute, iar, in vindecarea lor, o anumita stare de spirit - specifica momentelor in care ne rugam cu credinta nestramutata - are o importanta covarsitoare.

Trebuie sa fim convinsi ca vindecarea adevarata nu se datoreaza doar regimului alimentar, stilului de viata si ceaiurilor de plante pe care le-am baut; toate acestea nu ar fi de ajuns fara acea convingere intima stimulata de rugaciune, ca bunatatea lui Dumnezeu se poate revarsa asupra omului in suferinta, vindecandu-l.

Mergand pe firul acestei dimensiuni spirituale, putem cita in continuare cuvintele Mantuitorului nostru: "Eu sunt calea, adevarul si viata" si tot Domnul nostru Iisus Hristos ne indeamna: "Rugati-va neincetat". Mantuitorul nostru este viata pentru ca ne-a rascumparat din pacatul savarsit in urma neascultarii protoparintilor nostri Adam si Eva, care au creat pe pamant boala si moartea.

Mantuitorul ne-a repus la dispozitie energiile harice necreate ale Duhului Sfant, care vor ajuta celulele organismului nostru sa-si implineasca functia de nutritie normal, suplinind in acelasi timp lipsa de energie rezultata in urma abtinerii de la mancare (vezi anexa 2).

In anul 1940 cercetarile americanului Edward Howell au adus o noua lumina fudamentului stiintiific al rigorilor ascetice crestine, prin descoperirea faptului ca enzimele sunt purtatorii si producatorii de viata in alimentatia noastra. Enzimele pot fi gasite numai in hrana vie, nefiarta, care, de altfel, a fost utilizata de toti sfintii nevoitori crestini de-a lungul timpului. Ele sunt niste fermenti specifici ce sustin scanteia de viata, actionand viata vegetativa, toate celulele vegetale si animale, imprimand oricarei fiinte particularitatea specifica, individualitatea proprie, cladind organele acesteia, mentinandu-le functiunea, neexistand nici o divizare celulara, nici o crestere si nici o reproducere fara ele. Acestea sunt administratorii si executorii pe care Creatorul i-a pus in orice creatura vie. Ele dirijeaza procesele chimice in fiecare organ al omului, al animalelor si plantelor, ca si cum ar putea gandi.

In corpul uman exista doua categorii de enzime. Dintr-una fac parte asa-numitele indogame, numite si fermenti. Acestea sunt realizate de glandele digestive si reglementeaza astfel digestia. Celelalte enzime propriu-zise, care intereseaza in problema noastra, sunt exogamele. Acestea conduc actiunile mai sus amintite si indeosebi realizeaza metabolismul in celule, fiind mult mai importante decat vitaminele care exercita mai curand functia de substante ajutatoare ale enzimelor si de "curieri" ai acestora.

In contrast cu fermentii digestivi, corpul nostru nu poate produce singur aceste exogame, fiind procurate din afara, cu ajutorul alimentatiei, ca si vitaminele. Toata aceasta putere si frumusete scanteietoare, pe care le-au desfasurat enzimele, intai intr-o planta tanara, gata sa incolteasca, in zarzavat sau in fruct, ni le ofera noua, fiindu-ne daruite ca parti componente ale alimentatiei de cruditati, in noul lor cerc de actiune, si anume in celulele propriului nostru corp, pentru vietuirea noastra sanatoasa. Aceasta determinare inteleapta a enzimelor nutritive constitute legea naturii. Acesti gestionari vii controleaza toate functiile corpului. In glande, de exemplu, conduc cu mana indemanatica procurarea hormonilor, in ficat functioneaza ca chimisti inteligenti, in rinichi si glandele pielii enzimele ingrijesc ca sangele sa fie curatat bine.

Cu cat alimentatia noastra contine mai multe enzime proaspete, cu atat mat multa viata noua se rezerva in corp si pot fi formate mai multe celule tinere. Acestea inseamna energie, mai multa rezistenta, mai multa imunitate impotriva bolilor, inseamna frumusete, o buna functionare a glandelor si, ca atare, o buna reglementare a greutatii corporale, curatire a sangelui si a tesutului celular de tot felul de substante reziduale, de aici vindecare de artrita (una din cele mai neplacute depozitari), calculi biliari, arteroscleroza, boli de inima, vindecare de cancer si de o serie de alte boli (hipertensiunea, anghina pectorala si impiedica infarctul miocardic).

Daca poate curata si vindeca, prezenta enzimelor va putea cu atat mai mult sa fereasca de toate aceste suferinte, mai ales in ceea ce priveste neplacerile varstei. Cu cat omul este mai tanar, cu atat corpul este mai bogat in enzime. Prin imbatranire, acestea scad si, odata cu ele, scade si puterea de viata. De aici rezulta ca persoanele mai in varsta au indosebi nevoie de o alimentatie bogata in enzime. Astfel, vor fi ferite de oboseala si de neplacerile batranetii.

Pierderea cea mai importanta, ca urmare a lipsei de enzime, o constitute devalorizarea sarurilor nutritive, ca: fosforul, calciul, sulful, fierul si multe altele, din care cauza iau nastere boli suparatoare si altele sunt favorizate. Chimistii sustin ca prin fierbere se distrug sarurile nutritive. Ei au dreptate, dar ceea ce se pierde la fiert, sunt enzimele, care sunt legate organic de saruri. Fara enzimele corespunzatoare, aceste saruri nu pot fi transformate in corp. De aceea raman, in cea mai mare parte, fara valori organice, transformandu-se in saruri minerale anorganice.

Alimentatia naturala (nefiarta) fereste de carii dentare si de multe alte boli distrofice ca: artroza, sciatica, dureri ale articulatiilor soldurilor si ale coloanei vertebrale.

Paralel cu lipsa de saruri minerale, inainteaza umplerea sangelui si a organelor cu sedimente, ceea ce are ca urmare o alta serie de boli. Alimentele fierte dovedesc o mai mare cantitate de deseuri si acizi care ajung in sange, pentru ca apoi sa fie eliminate, cum este normal. Dar, deoarece organele excretoare nu sunt dezvoltate pentru o asa mare cantitate, acestea se depun in mare parte in corp si pricinuiesc suferinta. Unii acizi care se strang in muschi si in incheieturi se cristalizeaza si dau nastere la reumatism si artrita. Alte substante nefolositoare se depun in alta parte si dau nastere la arterioscleroza, hipertensiune arteriala, boli de inima, calculi biliari, boli de piele si nenumarate alte suferinte.

Acelasi cercetator american, Edward Howell, sustine ca si cauza tuturor bolilor infectioase este aceeasi: sedimentarea din cauza unei rele alimentatii. Se arunca vina pe un germen de boala sau pe un asa-numit virus; cauza bolii este tot sedimentarea, fara de care virusul nu poate face nici un pas. Deci, un corp curatat prin cruditati nu se imbolnaveste, creandu-se imunitate paraimunologica.

Gripa constitute o "solutie de nevoie", la care face apel natura, pentru a curata din cand in cand corpul, pentru ca boala aceasta obliga la nemancare.

Se poate obiecta: "Cum se face ca oamenii care mananca totul fiert mai pot vietui ?" Aceasta depinde de puterea de adaptabilitate a organelor. De fapt, biologii au descoperit ca pentru metabolismul unor anumite alimente sunt necesare acele enzime care sunt legate organic de acestea. Dar, daca enzimele respective lipsesc, corpul stie sa se ajute, luandu-si in ajutor ferment digestivi, mai ales cei produsi de pancreas. Din pacate, nu pot inlocui decat in mica masura procesul natural. Sunt persoane care poseda bune aptitudini mostenite, mananca moderat si in toate privintele dovedesc cumpatare, reusind sa ajunga la batranete si cu o alimentatie obisnuita. Dar rareori sunt ferite de bolile si de infirmitatile batranetii.

Prin urmare, se poate afirma ca postul nu este numai un mijloc de prevenire a bolilor, intre care cancerul are un loc de frunte, ci si cea mai naturala cale de vindecare.

- Mihai Popa -

Internetul si amăgirea

Nu trebuie ca utilizatorul de Internet să aibă o vârstă fragedă, pentru a nu cădea în altă capcană - cea a amăgirii. Căutând şi cercetând frenetic milioanele de site-uri scrise în toate limbile pământului, după încetarea acestui periplu, unde se află oare utilizatorul? Se apasă butonul "oprit" şi tot în faţa ecranului se va găsi acela, chiar dacă amăgitorul îi lasă falsa impresie că stăpâneşte pământul. Plimbarea virtuală prin lumi diferite şi contactul cu persoane care aparent te înţeleg şi te susţin se încheie aşa cum au început, în faţa calculatorului. O! Câtă amăgire!

Dacă ne sunt atât de dragi persoanele cu care vorbim, avem, de aici, pornirea firească să aducem acele persoane în viaţa noastră? Dacă nişte locuri de pe glob ne sunt dragi, avem, oare, pornirea firească să vizităm acele locuri, să mergem să contemplăm natura? Răspunsul pentru amândouă întrebările atunci când ne robeşte Internetul este negativ. Aceasta pentru că Internetul este o armă care luptă împotriva bunului simţ, împotriva vieţii şi, de aceea, multă mulţumire este în partea întunericului atunci când se alege laşitatea, lenevirea şi vegetatul în faţa unui ecran păcătos. O explicaţie pentru tendinţa de a sta cât mai mult în faţa calculatorului derivă din faptul că nimic nu te satisface cu adevărat şi încerci să schimbi o dezamăgire mare cu una mai mică, şi mergi, din căutare în căutare, spre epuizare, întristare şi anxietate.

Tot în faţa calculatorului există senzaţia de a fi un dumnezeu al acestei lumi. Eşti în faţa calculatorului, comenzile sunt la tine, opţiunile îţi sunt deschise, libertatea pare totală. Ba, mai mult, există şi jocuri specializate pe magie şi divinitate - într-unul din ele poţi alege, de exemplu, să fii Zeus. Altă înşelare dibace! Pentru că autoritatea asta, care te face să te simţi plin de tine, întotdeauna o împarţi cu cineva din umbră, programatorul, autorul jocului ű care, hrănindu-ne fantezia, ne duce unde vrea el, ci nu unde credem că putem ajunge noi, prin propria voinţă. În plus, administratorul sau furnizorul de servicii poate în orice moment să afle unde eşti, pe ce site navighezi, care sunt preferinţele tale, fanteziile şi visele tale, ştie exact cu cine şi de ce corespondezi, ştie exact ce site-uri, când şi la ce oră le-ai accesat.

Realitatea că niciodată nu avem intimitate deplină pe calculator şi că putem fi urmăriţi şi monitorizaţi este una pe care o confirmă şi măsurile luate nu demult în Canada: măsuri drastice împotriva furnizorilor de servicii Internet privind violarea confidenţialităţii clienţilor. Daca această ilegalitate ar fi constituit un delict minor, amenda ar fi fost simbolică, totuşi, violarea intimităţii fiind ceva inadmisibil, autorităţile canadiene au stabilit amenzi până la 500.000 de dolari, plus privare de libertate pentru o perioadă de cinci ani.

Setea de virtual nu este ceva nou. Când, cu mii şi mii de ani în urmă, evreii au vrut un dumnezeu virtual , l-au avut repede. Viţelul de aur a fost însă topit şi poporul întreg era să fie dat pieirii, şi numai bunătatea lui Dumnezeu şi plângerea lui Moise l-au salvat de la acest dezastru. Nu e nimic rău în a încerca să vezi dincolo, să tinzi spre alte lumi, dar dacă tentaţia omului este de a intra în virtual numai pentru a-şi hrăni pofta desfrânată, deja se poate vorbi de caz patologic. Aici avem un tip de amăgire urmată de dezamăgire, atunci când constaţi cât de sfărâmicioasă este o relaţie virtuală şi cât de aproape de închinarea idolească.

Uniunea Europeană a reglementat recent activitatea furnizorilor de servicii Internet în câteva documente referitoare la conţinutul ilegal şi extrem de periculos al unor site-uri prin care: se atentează la siguranţa naţională, sunt lezate drepturile minorilor, nu este respectată demnitatea umană, se încurajează frauda economică, oamenii sunt hărţuiţi electronic etc. Iată, din nou, cât de mult se înşală şi se amăgesc cei ce consideră Internetul o unealtă inofensivă.

Alţii sunt bucuroşi că găsesc în această maşinărie perfidă suprema libertate. Dacă Internetul este libertate, atunci cum se împacă această libertate cu pornografia infantilă, cu rasismul, cu insulta, cu xenofobia, cu ura, calomnia, instigarea, cu instrucţiunile în fabricarea materialelor explozibile, cu reclama agresivă la produse de proastă calitate ş.a.m.d.? Ideea de libertate este şi ea amăgitoare.

Cine iubeşte pătimaş calculatorul şi Internetul, automat iubeşte amăgirea şi dezamăgirea, un lucru înjositor pentru o aşa înaltă fiinţă care este OMUL. Fiecare are discernământ. Prin urmare, dacă un joc pe calculator devine obsesie, dacă ceva nu ne lasă să dormim, dacă vreo fantezie bolnăvicioasă ne tulbură, e bine să renunţăm la a mai intra în contact cu aceste lucruri dăunătoare. Să căutăm cu linişte să ne conturăm o personalitate frumoasă, într-un corp sănătos, condus de o minte sănătoasă.

NOTE:

1. "Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească. " (Coloseni 2, 8)
2. Atunci poporul a scos cerceii de aur, [...] luându-i în mâinile lor, i-au turnat în tipar şi au făcut din ei un viţel turnat. (Ieşire 32, 3-4)

Fragment din cartea Internetul - Tinerii în fata provocării de Cristian Serban

Oile si caprele - chipuri ale vietuirii noastre

Oile si caprele inchipuie doua moduri diferite de vietuire. Astfel, in Sfanta Scriptura, crestinii sunt asemanati cu oile, datorita purtarii bune a celor din urma, iar nu cu caprele, cunoscute pentru purtarea lor incapatanata si trufasa. Vorbind ucenicilor despre Judecata de Apoi, Mantuitorul se foloseste de imaginea oilor si a caprelor, spre a inchipui pe cei mantuiti si pe cei pierduti.

"Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. (...) Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. (...) Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica" (Matei 25, 31-46).

Oile, chip al ascultarii si al unitatii

Oile sunt animale blande ce alcatuiesc o turma puternic unita. Oile nu fac rau nici unui alt animal, precum si crestinii nu fac rau nici unui alt semen.

Cand o oaie este prinsa de lup, celelalte oi nu se imprastie, ci stau strans unite, precum si crestinii raman uniti indiferent de chinurile si prigoana lumii.

Precum oile sunt de mare folos stapanului lor, tot asa si crestinii sunt de folos tuturor celor de langa ei.

Oile sunt animale pasnice si linistite, ele putand fi asezate foarte multe, intr-un spatiu foarte mic, precum si crestinii, care vietuiesc oriunde, cu multumire si fara pretentii.

Oile sunt animale blande si tacute, chiar si atunci cand sunt tunse sau batute, precum si crestinii raman tacuti, atunci cand sunt nedreptatiti sau prigoniti.

Oile nu cunosc invidia, atunci cand mananca, ele stand unele langa altele, fara a se lovi, precum si crestinii nu cunosc invidia, bucurandu-se unii pentru ceilalti.

Oile mananca pana si cea mai saraca iarba, pascand uneori chiar pe pajisti uscate, precum si crestinii iubesc postul si mancarea cu masura.

Oile sunt animale foarte ascultatoare, ele nefugind din turma, ci ascultand de pastorul lor, precum si crestinii raman in turma cea cuvantatoare si asculta de Stapanul lor.

"Eu sunt usa oilor. Toti cati au venit mai inainte de Mine sunt furi si talhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla. Furul nu vine decat ca sa fure si sa junghie si sa piarda. Eu am venit ca viata sa aiba si din belsug sa aiba. Eu sunt pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel platit si cel care nu este pastor, si ale carui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind si lasa oile si fuge; si lupul le rapeste si le risipeste. Dar cel platit fuge, pentru ca este platit si nu are grija de oi. Eu sunt pastorul cel bun si cunosc pe ale Mele si ale Mele Ma cunosc pe Mine. (...) Oile Mele asculta de glasul Meu si Eu le cunosc pe ele, si ele vin dupa Mine. Si Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri in veac, si din mana Mea nimeni nu le va rapi" (Ioan 10, 1-16; 27-29).

Caprele, chip al neascultarii si al dezbinarii

Caprele sunt recunoscute drept animale rautacioase si neascultatoare. Caprele impung aproape orice animal pe care il intalnesc, precum oamenii rai jignesc si raspund urat celor de langa ei.

Caprele sunt animale fara stare si mandre, ele urcand tot timpul pe inaltimi, pe locuri abrupte si chiar pe acoperisuri, precum si oamenii mandri vor sa urce cat mai sus, spre a fi slaviti in ochii lumii.

Caprele merg intotdeauna in fruntea turmei, alergand adesea afara din turma, precum oamenii cei mandri cauta sa-i conduca pe ceilalti, alegand intotdeauna locurile cele dintai.

Caprele, cand sunt pedepsite sau fortate spre a merge undeva, zbiara tare, precum si oamenii cei rai, care, atunci cand sunt pedepsiti, cartesc si se plang neincetat, uneori chiar hulind.

*

Sa luam aminte la insusirile oilor celor cuvantatoare ale lui Hristos, la sfintii Sai, si sa ne asemanam lor cat mai mult. Sa luam aminte si la asemanarea dintre capre si oamenii rai, care nu Il cunosc pe Dumnezeu, spre a fugi de rasplata unora ca acestia.

Teodor Dănălache

Suferinţa – sensul rezistenţei

Suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie,cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere, biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.

Suferinţa înţeleasă ca virtute este consubstanţială cu omul creştin, care crede cu toată fiinţa în Creatorul său, care are nădejde în Iubitorul de oameni- Iisus Hristos şi dragoste neţărmurită în Dătătorul de viaţă –Duhul Sfânt, care iubeşte nelimitat şi face tot ce îi stă în putinţă să-şi iubească Neamul său atât de ales, pe care Bunul Dumnezeu îl iubeşte nespus.

Toate sistemele morale, filosofice şi religioase au încercat să dea un răspuns satisfăcător cu privire la suferinţă. Şi evident n-au reuşit, fiindcă au confundat suferinţa care este o virtute creştină, cu durerea exprimată ca o nevoinţă biologică, ca o necesitate psihologică (boală, patimă, depresie, închipuire, deprimare, amăgire, înşelare,etc.). Sfântul Nichita Stihatul spunea că “atotreaua iubire de sine…pune în minte boli şi pătimiri ale trupului, greu de vindecat”(Meditaţii la Medicina Biblică. Dr. Pavel Chirilă/Pr. Mihai Valica. Editura Christiana. Bucureşti, 1992)

Virtutea ca suferinţă se datorează faptului că omul creştin slujeşte Ziditorului, în timp ce durerea se regăseşte deplin la toţi cei care slujesc Zidirii (Creaţiei). Pentru creştinul autentic “durerea”este o cale de a ajunge virtuos, desăvârşit. Durerea îşi are izvorul în patimile poftei (lăcomia, egoismul, îmbuibarea, desfrânarea, avariţia…), în patimile mâniei (înfumurarea, trufia, orgoliul, ura, violenţa, hula, denigrarea, calomnia,…) şi în patimile raţiunii (necredinţa, mândria, făţărnicia, minciuna, amăgirea, rătăcirea, viclenia, închipuirea, pizma, grăirea de rău, iscodirea, dispreţuirea, iubirea de sine, cugetarea de sine, osândirea, înşelarea, apostazia,etc.). Toate aceste patimi sunt înrudite între ele şi “lucrează” împreună.

În societatea foarte agitată de astăzi, durerea şi-a extins stăpânirea “democratică” aproape peste tot şi peste toate. Fugind de suferinţa creştină, oamenii aleargă în braţele larg deschise ale disperării, la mângâierea depresiei, pe podiumul bolilor trupeşti şi sufleteşti, clasice sau moderne…, cu cele mai cumplite alinări: stresul, deznădejdea, ateismul, imoralitatea, nihilismul, demonismul, sectarismul, erezia, violenţa şi ca ultimă rezolvare, sinuciderea, uciderea, crima politică, genocidul.

Suferinţa şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos a devenit izvorul celor şapte cauze ale durerii şi suferinţei creştinului:  Vrăjmaşul, oamenii, firea personală căzută (cu toate patimile care-şi au sălaş în inima noastră), suferinţa îngăduită de Dumnezeu ca ca putinţă a jertfei noastre, suferinţa acceptată de noi ca măsură a credinţei noastre, suferinţa din iubirea pentru semenul nostru, suferinţa Crucii sau jertfa ca împlinire şi dăruire întru dreagostea de Dumnezeu şi de Neam.

Durerea de la diavol, se aşează din invidia şi ura sa împotriva omului, care are posibilitatea sfinţeniei, desăvârşirii şi se reflectă în deosebi în patimile minţii şi ale cugetării (părerea de sine, lauda, întunecarea, rătăcirea, înşelarea).

Durerea de la oameni, provine din rândul celor care calomniază, hulesc, defăimează, profanează şi prigonesc aproapele.

Durerea din firea noastră căzută, se iveşte în general din patimile trupeşti înscăunate în inima noastră (desfrâu, nedreptate, lăcomie, lene, iubire de arginţi…)

Aceste cause fundamentale ale suferinţei şi durerii, traversează istoria omenirii de la un capăt la altul. Primele două dureri sunt “oferite” ca “dar” celor chemaţi, celor cu un caracter integru, celor fermi, celor statornici în credinţă.

Cea de-a treia durerea aparţine insului, individului, autonomului, “muritorului de rând”, care se bălăceşte într-o “mlaştină spirituală” a poftelor, pervertind sufletul.

Celelalte patru cauze ale suferinţei deşi ating starea interioară a sufletului, nu fac altceva decât să-l purifice în lumina şi focul credinţei, nădejdii şi al dragostei, fiindcă suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie, cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere, biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.

Durerea poate avea consecinţe groaznice, dacă nu se intervine duhovniceşte prin sfintele taine. “Suferinţa şi durerea în viaţa noastră sunt necesare, pentru că sunt participare la Patima Sfântă a lui Hristos” (Mitropolit Hierotheos Vlachos- Psihoterapia Ortodoxă, vol II. Sofia. Bucureşti, 2001, p. 145). Marele nostru Apostol, Sfântul Pavel este revelator în acest sens: “Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, adică Biserica”. (Coloseni 1, 24)

După Sfântul Teofilact al Bulgariei, cuvintele Apostolului nostru Pavel, au următoarea semnificaţie:” în chip inegalabil şi Hristos era “dator” să sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată datoria Lui de patimi; eu Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin Cuvântul vostru şi pentru întreaga Biserică a creştinilor”(ibid, p.145). Fiecare suferinţă este o descoperire în Mântuitorul nostru, care naşte o nouă existenţă. Sunt cunoscute milioane de exemple ale suferinţei întru Hristos, dar parcă cel mai grăitor rămâne cel al Apostolului nostru Andrei, care vede bucuria şi tămăduirea în suferinţă înainte de răstignirea sa: “Bucură-te Cruce Sfinţită cu trupul lui Hristos…Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine. Deci, Tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia, Care a fost răstignit pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, prea bună Cruce, care ţi-ai câştigat frumuseţea şi bunacuvinţă din mădularele Domnului nostru”. ( J.P. Migne, Patrologiae cursus completes, 161 vol. Paris, 1857-1866).

Suferinţa nu conduce la deznădejde, dimpotrivă prin Credinţă şi Nădejde, traversează această lume, urcând şi păşind pe înălţimea cerului întru biruinţă, după pilda lui Iisus Hristos: ”în lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33). Suferinţa creştină este direct proporţională cu plinirea mângâieri.          “Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc şi patimile lui Hristos în noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”(2 Corinteni 1, 3-5).

Durerea se trăieşte întru sine, pentru sine şi de aici tot chinul şi necazul: boli, decepţii, depresii, amăgiri, înşelări, invidii, clevetiri, pervertiri morale, descompuneri spirituale, etc.

Suferinţa trăită în duh, întru Dumnezeu, întru Neam şi întru aproapele aduce vindecare, izbăvire, împlinire, eroism, transfigurare, iluminare, înţelepciune, înălţare, mucenicie, martiriu, sfinţenie, adică sănătate şi trăire duhovnicească.

Creştinismul nu acceptă lauda pentru om, dar virtuţiile se mărturisesc prin fapte. Singura lauda sfântă este cea întru suferinţă: ”Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).

Aşadar, Suferinţa este izvorul tuturor virtuţilor creştine. Toată durerea şi chinul se îndreaptă prin pocăinţă (asumarea responsabilităţii faptelor şi iertarea cerută lui Dumnezeu). Pocăinţa împlinită prin rugă şi post, devine astfel suferinţă, care prin răbdare şi har se transformă în biruinţa Crucii. Răul, suferinţa, durerea sunt îngăduite de Dumnezeu ca mijloace de îndreptare faţă de păcatele noastre, cunoscând că totul este prin Pronia Sa, spre folosul nostru.

Suferinţa îşi are o natură spirituală, exterior-interioară, mai întâi Dumnezeu, apoi aproapele şi abia pe urmă eul, pe când durerea este doar interioară. Suferinţa înnobilează, purifică, înalţă, durerea degradează, înrobeşte, profanează. Absenţa pocăinţei conduce la apariţia groazei.

Suferinţa este râvna neobosită care dezmoşteneşte tristeţea durerii. Suferinţa e viaţa spiritului, iar durerea e moartea trupului şi a sinelui.

În Suferinţă nu te afli niciodată singur, ai alături pe Dumnezeu, pe Sfiinţii şi Îngerii Domnului, pe aproapele, trăieşti în comuniune, în har, în lumină, în vreme ce durerea te izolează, te schimonoseşte, te miceşte. Durerea te aruncă într-o singurătate ca într-un abis. Prin durere, Eclesiatul, percepe dispreţul pentru viaţă, cade în deznădejde: ”toate sunt desărtăciune şi vânare de vânt”(Eclesiatul 2, 17). Prin Suferinţă thracul Iov se mângâie, cu nădejdea Învierii: “Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El, Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27). Cauza durerii suntem noi înşine. Sufletul nostru are deplină libertate să aleagă între binele suferinţei şi răul durerii.“ Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.” (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Credinţa Strămoşească. 2004, p. 37).

Este evident faptul că Suferinţa are ca temelie Nădejdea şi ca balsam Credinţa. Datorită acestor virtuţi teologice, Suferinţa este eminamente virtutea creştină ortodoxă. Aripile Suferinţei sunt deci: Credinţa şi Nădejdea. Cum, credinţa nu poţi să ţi-o pui în semeni, ci numai în Bunul Dumnezeu, devine evident faptul că nădejdea, chiar dacă poate veni şi de la aproapele, ea nu este niciodată deplină şi nici sigură.

Diferenţa este pe măsură: în om trebuie să te încrezi ca în om, iar în Dumnezeu trebuie să nădăjduieşti ca în Dumnezeu. Aceeaşi dimensiune trebuie păstrată desigur şi în privinţa Dragostei: pe om îl respecţi, îl admiri şi-l îndrăgeşti, în timp ce pe Dumnezeu, Singurul trebuie doar să-L iubeşti.

Cel mai bun prieten, cea mai apropiată rudă, te poate ajuta la nevoie sau, mai sigur, poţi deveni tu “nevoia” lor.

Deseori nădejdea în aproapele poate provoca suferinţa unei dureri ce poate săpa o prăpastie de netrecut. Întotdeauna însă, Dumnezeu vindecă şi deznădejdea cu o singură condiţie: să nu fie prea târziu!

Bunul Dumnezeu ne înţelege căderile, laşitatea, trădările şi ne oferă timpul, răbdarea Sa divină pentru îndreptare. Important este însă ca pocăinţa (îndreptarea) să nu vină în al XII-lea ceas, chiar dacă nădejdea în El este nelimitată…

Deznădejdea este durerea cea mare, care vine din absenţa credinţei, care ne face capabili de a trăda totul: un părinte sau ambii,un frate, un prieten, un duhovnic, soţia, copii, dascălii, voievodul, poporul sau chiar pe însuşi Dumnezeu.

Lumea care este Capodopera lui Dumnezeu, cel mai sublim Poem al Cunoaşterii, nu trebuie să îndure durerea unei vieţi ci bucuria suferinţei,care are o finalitate sublimă. Logica firii umane ar prefera direct fericirea, fără nici o asumare, fără nici o responsabilitate, fără un prea mare efort, ca pe un drept ce i se cuvine. Raţionamentul creştin, care este credinţa, impune o altă logică (logica divină): suferinţa ca împlinire a jertfei, a împlinirii, a iubirii. Aşa cum Dumnezeu suferă din iubire pentru omul creat după chipul Său, la rândul său omul trebuie să sufere, nu ca reciprocitate, ci ca devenire întru asemănare cu Creatorul şi Ziditorul său. De aceea, pentru atei, Crucea este nebunie, după cum spunea cel mai mare apostol, Pavel, pentru că nici o religie anterioară Mântuitorului nostru, nu a ridicat înţelegerea umană la dumnezeirea mai presus de raţiune. Căci altfel este de neînţeles cum Dumnezeu Cel necuprins se face om, cum El suferă bătăi şi batjocuri de la propria Sa făptură. Şi toate aceste suferinţe sunt doar pentru a se face mântuire şi a da nădejde de mântuire omului, care până la moarte şi dincolo de ea, sălăşluieşte în Dragoste.

Sensul Suferinţei creştine este fără nici o tăgadă  trinitar: Adevăr, Libertate, Iubire.

Pentru Adevăr, Dumnezeu a tratat suferinţa umană cu dragostea Sa trinitară: Tatăl şi-a sacrificat Fiul pentru noi, Fiul S-a jertfit pentru noi, iar Sfântul Duh a consuferit cu Fiul şi Tatăl, aducându-ne Învierea cea din morţi şi Înălţarea întru biruinţă.

Suferinţa în Hristos este înţeleasă şi ca o “metodă pedagogică”, dumnezeiască, prin care Dumnezeu intervine şi mai pregnant în lucrarea nădejdii, purtându-ne grija spre mântuire.

“Mărturisirile” Fericitului Augustin sunt istoria oricărui suflet pe care păcatul îl înăbuşă şi în care suferinţa cheamă harul izbăvitor al lui Dumnezeu: “Dumnezeul virtuţiilor, întoarce-mă la Tine, arată-mi faţa Ta şi mântuieşte-mă! Fă-mă, Doamne, să Te caut!” (Thonnard Tr. I.-traite` de vie spirituelle a l’ecole de Saint Augustin. Paris. 1957. p.36)

Suferinţa înţeleasă şi acceptată, poate fi o adevărată binefacere şi într-un fel, o imunitate la durere. Suferinţa ne ajută să ne cunoaştem firescul din noi. Este de fapt măsura credinţei noastre. Dacă “Omul” este măsura tuturor lucrurilor”, Suferinţa este măsura tuturor creştinilor ortodocşi. Prin urmare suferinţa noastră trebuie să o înţelegem şi ca o legătură puternică stabilită între oameni, ca o compătimire.

În acest proces de solidaritate, suferinţele unora pot fi binefăcătoare altora, aşa cum suferinţele Străbunilor noştri au constituit temeiul continuităţii şi permanenţei  noastre spirituale. Toate ideile lor, toate străduinţele pe care le-au impus, credinţa şi nădejdea jertfite pe Altarul lui Dumnezeu şi al Neamului le-au lăsat generaţiilor viitoare cu valoare de Testament al împlinirii şi al biruinţei. “Suferinţa pentru alţii este stâlpul de care se reazemă propăşirea universală a omenirii”. (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Op. Cit. p. 41).

Golgota a devenit prin Jertfa Mântuitorului- Muntele suferinţei universale; iar Crucea sfiinţită cu scump Sângele Său s-a transformat în Altarul absolut al Învierii şi al Judecăţii tuturor naţiilor: ” Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii şi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile…” (Matei 25, 31-32).

Politica mondială modernă, autoritaristă şi totalitară, ecumenicistă s-a zbătut şi se zbate cu înverşunare şi violenţă nihilistă să desfiinţeze: Naţiunea, Biserica, Tradiţia, Neamurile, Morala, Cultura şi să aleagă o serie de lideri care să conducă popoarele, transformându-le, fie într-o masă amorfă, debusolată, dezrădăcinată, pierdută, fie într-o turmă manipulată, îndobitocită şi manevrată după bunul lor plac, savurându-le mefistofelic durerea. “Liderii mondialismului” hotărăsc care să fie viaţa neamurilor şi a popoarelor, câţi copii au dreptul să se nască la nivel de familie, de rasă, de popor, cu ce să se ocupe fiecare popor în parte, cine să aibe brevet de consum şi cine să-şi distrugă Via, sau alte culturi, ce cultură “umanistă”, sau “illuministă”trebuie să promovăm, ce religie trebuie îmbrăţişată pentru a împăca pe toată lumea (nu şi pe Dumnezeu),  cine să fie canonizat, beatificat, laureat al premiului Nobel pentru Pace, Drept între popoare sau Cavaler al nu ştiu cărui ordin (?) !

Dar mai ales,  ce economie poate avea fiecare ţară, pentru “bunăstarea” ei aşa cum există scris scenariul !

Creştinismul ortodox a creat în cultura, arta, poezia şi teologia universală- Sinteza sublimă a desăvârşirii.

Dragostea  Naţiunii noastre precreştine şi creştine a dat frumuseţe Patriei şi universului, a contribuit la armonia generală a lumii, a dat pământului civilizaţie, iar cerului cultura şi spiritualitatea cea mai înaltă.

Iată cum a dat măsură valorii Creştinismului în omenire, gânditorul francez Ernest Legouve: “Voiţi să vă daţi seama de influenţa Religiei creştine în civilizaţie? Închipuiţi-vă un moment că n-ar fi existat…Ştergeţi cu gândul ceea ce trăieşte în ea, în trei domenii: al Frumosului, al Adevărului şi al Binelui. Începeţi cu artele plastice. Intraţi în toate muzeele şi despuiaţi de pe ziduri icoana lui Hristos. Faceţi să dispară toate pânzele şi toate statuile care reprezintă pe Sfinţi, Martiri şi Apostoli. După pictură şi sculptură,  treceţi la arhitectură, apoi la muzică; ştergeţi numărul compozitorilor: Handel, Palestrina, Bach şi mulţi alţii. Scoateţi operele lui Beethoven, Motzart, Pergoles, Rossini şi a tuturor acelora care s-au inspirit din Religia creştină. Intraţi după aceea în sfera gândirii şi a poeziei. Daţi la o parte pe Bossuet, Pascal, Fenelon, scoateţi Polyeucte a lui Corneille şi Athalia lui Racine…Urmăriţi rimele lui Christos în versurile lui Lamartine’, Victor Hugo şi Musset. Nu este însă tot.Faceţi un pas mai departe. Distrugeţi spitalele ridicate sub inspiraţia credinţei creştine. Ştergeţi în fine, ştergeţi toate urmele lăsate pe pământ de sângele curs din rănile ACELUIA, care  se mai numeşte şi CEL RÂSTIGNIT. După această muncă, întoarceţi-vă, îmbrăţişaţi cu o azvârlitură de ochi cele 20 de veacuri însămânţate în urma voastră şi priviţi fără frică, dacă puteţi, golul pe care l-ar lăsa în lume CRUCEA”.

Şi totuşi filosoful francez a uitat să adauge Cerul şi Pământul Daco-României noastre martirice, duhovniceşti şi sfinte, Icoane zugrăvite cu sângele mucenicilor şi jertfele mamelor fiecărui veac, din care au odrăslit mai multe Cruci decât fii.

Fără Cruce şi Cerul şi Pământul ar fi fără Cruce (adică fără jertfă, fără sens).

Suferinţa împlinită în jertfă are un timp al ei istoric, după care urmează Învierea (Adevărul-Libertatea- Dreptatea).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru iubirea de oameni, dar şi ca să de-a mărturie despre Adevăr: “Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr ; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. (Ioan 18, 37).

Curajul creştinului este de a crede în Dumnezeu, şi de a da mărturie Domnului, despre tot ce are mai bun şi mai frumos Neamul său. Curajul şi mărturia implică risc, implică durere, implică suferinţă, dar întotdeauna finalitatea lor este Dragostea, veşnica bucurie şi fericire. Credinţa este o atestare a curajului suprem.

Arborele genealogic al Credinţei este Divinul. Viaţa întru Dumnezeu trebuie să fie viaţa omului. Viaţa Bisericii trebuie să fie viaţa societăţii, cu întreaga conotaţie spirituală: religioasă, morală, culturală, politică, socială.

Politicul nu trebuie să fie Zmeul statului, care sperie, înfricoşează, devastează totul, instaurând anarhia, ci braţul Bisericii, care apără, care zideşte, care dăruieşte valoare fiecărui lucru, instaurând monarhia Adevărului şi a Dreptăţii.

Mărturia este dreptul de a spune Adevărul. Faptele Eroilor, Martirilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor sunt Icoanele sfinte prin care surâde şi ne binecuvintează Dumnezeu, sunt Catapeteasma Bisericii Sale, sunt dăinuirile eterne ale moştenirii noastre cereşti.

Deseori în viaţa Bisericii, respectiv a Istoriei s-a  înfruntat, s-a confruntat, s-a războit Binele cu răul, dar parcă niciodată ca în secolul XX, şi parcă nicăieri, ca în Ţara noastră. Vreau să cred că în final a învins Binele, deci Biserica, chiar dacă multe sunt încă întrebările care mai aşteaptă răspuns.

Secolul XX a fost timpul când diavolul şi-a jucat marea sa carte: Ateismul, marxismul, bolşevismul, dându-şi atestatul în definirea nimicirii, când ura s-a înteţit în aproapele, s-a intensificat în duşman, s-a cuibărit în prieten; schimonosind frumosul, amputând mădularele binelui, paralizând hegemonia dreptăţii, profanând cununa adevărului, când Statul ateu a răsturnat valorile, virtuţiile, ordinea, omul, Naţiunea  promovând ignoranţa, mojicia, bădărănismul, mârlănia crasă, hoţia, corupţia, lichelismul, parvenitismul, cameleonismul, bigotismul, demagogia, şarlatanismul, erezia, sectele, violenţa, calomnia, teroarea, înşelarea, tortura, manipularea, crima, apostazia, genocidul, hrănind monstrul numit “Holocaustul Roşu “ cu sutele de milioane de destine, când Statul nihilist a uzurpat pe Dumnezeu, Cultul Moşilor şi Strămoşilor, a uzurpat legea divină a Tradiţiei, a Culturii, a Învăţământului, a Muncii, a Bunăstării, a Onoarei şi a Demnităţii, când “individul-ideolog” şi-a ucis “fratele-doctrinar”, când fiul risipitor a spulberat agoniseala părintelui, când discipolul şi-a torturat maestrul, când logodnica şi-a cununat alesul cu securitatea, când cel scăpat din mare primejdie şi-a ucis salvatorul, când dezertorii şi trădătorii au fost puşi în onoruri, ierarhii şi demnităţi, când sistemul-comunist, a uzurpat Vatra părintească a Neamului daco-român primitor de Dumnezeu şi străini, şi când Răscumpărătorul omenirii, a fost hulit, batjocorit, întemniţat şi ucis de milioane de ori prin cei  sacrificaţi în numele LUI .

A fost însă şi vremea, cănd Biserica şi-a dat Marea Jertfă: de Eroi, de Martiri, de Sfinţi de Mărturisitori, de Iubire, când Naţiunea noastră-Biserica stămoşească, a strălucit în slava sa, binecuvântând Cerul cu dragoste, când toate fiinţele înnobilate de botezul creştin, au odrăslit în toate locurile prin întărirea în Credinţă, chemarea la Mărturisire, răbdarea în Nădejde, suferinţa prin Dăruire, cuminecarea întru Jertfă, când ţăranul, boierul, elevul, studentul, fecioara, soţia, mama, învăţătorul, preotul, monahul, monahia, ierarhul, poetul, scriitorul, medicul, universitarul, filosoful, soldatul, generalul, prinţul s-au întărit în Credinţă, s-au îmbărbătat în Nădejde, s-au înfiat Iubirii, devenind Călăuze, devenind Modele, devenind Icoane.

Rezistenţa Mărturisirii este o trăire consubstanţială a credinţei şi a curajului, este o conjugare a acestor două mari virtuţi, care se preling în jertfă şi se contopesc în iubire. Rezistenţa este misiunea şi binecuvântarea de a trăi creştineşte. Mărturisirea este împlinirea acestei Rezistenţe. Rezistenţa este mărturia despre Adevăr şi Dreptate. Acoperământul şi podoaba ei sunt veşmântul Creştinismul şi porfira Ortodoxiei. Cele cinci guri ale Istrului Rezistenţei, ce se revarsă în Iubire, sunt: Cuviosul, Eroul, Martirul, Mărturisitorul şi Sfântul.

Rezistenţa prin Religie cere aşadar: Recursul divin al Memoriei la Ortodoxie. Pierderea memoriei, alterarea, compromisul, indiferenţa sau uitarea, amputează Istoria, încremeneşte Biserica, contorsionează omul, ţine în robie comunitatea. Profanarea creştinismului, prin flagelul manipulării, al corupţiei, al imoralităţii, al egocentrismului, al politicianismului venal, al ateismului pervers, a complotismului mercenar, a evlaviosului ecumenism a condus la detronarea Naţiunii şi instaurarea dictaturii absolutiste a nihilismului. Conotaţia apocaliptică a faptei lor, împroşcă Naţiunea, împroşcă Adevărul, bălăceşte Istoria. Tocmai de aceea Memoria, Mărturia, Mărturisirea, trebuie să ateste Mişcarea de Rezistenţă a tuturor creştinilor, dar mai cu seamă a Clerului ortodox. Chiar dacă conducătorii Mişcării de Rezistenţă, au fost mireni (civili sau militari), Locotenenţii Mişcării au fost preoţii, iar Cetăţile Rezistenţei, Munţii şi Mânăstirile.

Bucuriile Suferinţei prind rădăcini doar în caracterul ales, ce înfloreşte în mireasma fără prihană a creştinului ortodox, binecuvântat cu rodul veşniciei.

“Inelele de logodnă” ale oricărui regim totalitar sunt cătuşele şi lanţurile terorii ateo-nihiliste hrănite cu sângele muceniciei.

Mucenicul e visul de dimineaţă al nădejdii celei mari, odrăslit în pământul soarelui-răsare, ca- ntr-o bulboană de cer din care picură luceferi.

Sămânţa lui despică noaptea de lumină a Rugului Aprins din Taina de sus, iar trupeasca-i tulpină de jertfă, lămurită în surâsul răcoarei de tină se prinde-n hora zorilor.

Inima lui nuntind curată ca floarea necovârşitei zămisliri, cu pâlpâirea fierbinte de har, dezleagă amurgul din ieslea de lumină a sufletului, dăruind Neamului, nemurire.

Privirea lui îmbrăţişată în sărutul de izbăvire, ce stă presimţire în ascunsul de taină serafic, cerne mierea de mir  din strunele Cuvântului înflorit în mlădierea Dorului Sfânt.

Lacrima lui zăvorâtă în făclii de lumină a cuprins cerul ferecat de mireasma celor cuminecaţi în iubire.

Şoapta lui, stăruinţa cea neînţeleasă în cugetul desprins din răscolul de slavă, scânteie-n făptura plină de râvna învăpăiată a flăcărilor de dor.

Cuvântul lui înfiripat în prundul vioriu al Doinei, se prinde ca o lacrimă de foc în Numele de slavă al Domnului.

Credinţa lui e amiază de duh brodată cu fir de ninsoare, ce se-nalţă ecou într-o plămadă de îngeri, ca mărturie a veşniciei noastre.

Ruga lui e primenită-n cununa de psalmi, cununată cu limpezirea heruvimă, ce mistuie spiţa proorocească a lui Zamolxe întru dăinuirea divină.

Curajul lui răsunet de Înviere, revărsat în smaradul de strune zglobii, desface corola îmbobocită a gândurilor albe, în fulgerele cupelor rubinii de-nflăcărare.

Răbdarea lui brodată din echinoxul veşniciei, din clarul Chemării dintâi a lui Andrei, înseninează izbânda eroului prevestită în nesfârşitul şir de Balade, leagăn al pruncilor zămisliţi spre Poteca de sus.

Demnitatea lui este împletită-n răşină de sihaştrii, pironită-n streaşină de cer, lângă plămada multpreadoritului Mire, Purces din Aminul Iubirii, viu sâmbur înmugurit în patima dreptăţii.

Nădejdea lui este potirul îmbărbătat cu sângele de Neam, când ni s-a scris zidirea în marele Poem al Frumuseţii dumnezeieşti.

Crucea lui de-viaţă-purtătoare, simţirea sfântă a unui pecetluit îndem, stă chezăşie în cer şi pe pământ prin înnoirea veşnică a Îvierii.

Jertfa lui e un stihar fără pihană, înveşmântată în sfânta bucurie, pătrunde-n noi adâncă înfiorare, firidă a stihului smerit îngenuncheat în smirna Dorului şi-a Doinei.

Mucenicul a înflorit deodată cu întregul nostru folclor milenar, în pristolul pâinii dospite, rumenită în sufletul dăruirii noastre, chemând a Cină pentru toţi.

Mucenicul e Colindul de dor ce urează veşnicia Pruncului Sfânt, în Cerdacul Naşterii Preacurate.

În toată fiinţa lui înfloresc mărgăritarele dragostei, care ne împresoară cu cântul binecuvântării.

Pentru toate aceste Vlăstare alese ale Neamului Daco-Român care au pătimit în închisori şi prigoane, pentru toţi aceşti binecuvântaţi Fii ai lui Dumnezeu ce-au îndurat în temniţe, pentru toţi aceşti Miri întru Hristos, care s-au împlinit în suferinţă şi jertfă aducem prinosul nostru de cinstire:

- Bucuraţi-vă bucurându-ne că Bunul Dumnezeu v-a dăruit Iubirea !

- Bucuraţi-vă bucurându-ne că aţi dăinuit Neamul vostru asumându-vă suferinţa lui !

- Bucuraţi-vă bucurându-ne că aţi odrăslit Alese Mlădiţe în Grădina Maicii Domnului !

( fragment din FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI )

Îndemn la Simplitate

Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câstigarea unui prisos de bine. In epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizatiei. Singur, sau în mijlocul societătii, omul s'a străduit în acest sens.

Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s'a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s'a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s'a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s'au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.

Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om "o fiintă complexă". Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.

Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distinctie.

Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică : distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.

Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.

Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s'a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.

A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea ; dimpotrivă. Trebue însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebue să fie o îmbogătire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care vieata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.

Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicatia. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de, înteles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.

In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s'a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S'a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebue să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la "starea naturalã" a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în desvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară,

înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.

Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte vieata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.

Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a , orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura, directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nupoate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

LA VÂNAT DE OAMENI

 De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N'au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.

E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Vieata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieata.

OMUL "CIVILIZAT"

Omul "civilizat" este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul ; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simturile trupului atât de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieti pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea". Totul trebue consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfactie a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure şi mai frumoase sunt ale poetilor, ale visătorilor ; omul "civilizat" n'are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentrucă "nu umblă după himere". Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieata numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri, compromite credinte, îngenunche frumusetea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!

LIBERTĂTI ŞI LIBERTATE

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumusetii şi ale credintei.

O zădărnicie cât muntele vietii. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertătile făpturii sale căzute ; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului ; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieata într'o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentrucă omul nu a înteles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăti care este o conditie absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

 Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie ; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a, vietii şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al omului în rosturile sale mari.

RÂSUL DURERII

Sunt oameni care râd în fata suferintei, suferinta lor sau a altora. Râsul în fata suferintei exprimă două naturi desi are o singură. înfătişare. Intre acei ce râd în fata încercărilor grele sunt deosebiri esentiale.

Unii oameni râd în fata suferintelor dintr'o nesimtire, dintr'o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înteleagă suferinta ; nici n'o acceptă nici n'o înlătură. Aceşti oameni râd pentrucă nu văd, pentrucă sunt lipsiti de omenie.

Altii râd cã n'au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet sau pe al altora. In cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.

Cine râde de suferinta lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.

DE LA HUMOR LA BATJOCURĂ

Sunt oameni care din orice situatie ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii npastre; are o înrâurire positivă asupra vietii lăuntrice.

Trebue făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferinta şi îngenuncherile în fata destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercati. Râsul în acest fel trebue condamnat pentrucă are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.

Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiti cu acest simt al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de vieatã.

Humorul este blând ; batjocura este crudă. Humorul este uman ; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenta este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.

Ernest BERNEA

(din volumul "Indemn la simplitate - Mãrturisiri ptr. un om nou"

Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)

Predică la Duminica Ortodoxiei

 Sf. Ignatie Brianceaninov

 

 Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.




Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. "Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci".
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice - învăţătura Sfântului Duh.
Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.
Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare.
Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi.
Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.
Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.
Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească - această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături - rea credinţă.
Apostolul înşiră între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia - hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit... au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună... pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26).
"Patimi de ocară" sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat.
Când cartea lui de cântece, "Thalia", a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. "Thalia" a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt. Asemenea "Thaliei" sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc.
Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.
Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. "Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu", spune Sfântul Ignatie Teoforul, "căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii". Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere.
În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge.
Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Insuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit.
Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţa de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.
A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu... fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului... fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).
Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui.
Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.
Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.
La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.
Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.
Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?
Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!
Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.
Impăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.
Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor - ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: "Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor, şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani".
Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.
Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.
Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.
Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.
Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.
Biserica vesteşte: "Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei".
"Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema".
"Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema".
"Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema".
"Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema".
"Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema".
"Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioară Măria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema".
"Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Proroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema".
"Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema".
"Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema".
"Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema".
Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).
A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. "In neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.